fost în Londra, dar el a refuzat să mă vadă. L-am rănit în orgoliu când m-am căsătorit cu Walter fără să-i spun. Fratele meu este un om neiertător, mă tem.

Ethel achită nota. În Germania totul era ieftin, dacă aveai valută. Pe când se pregăteau să se ridice şi să plece, un necunoscut veni la masă şi, fără să-l poftească nimeni, îşi trase un scaun. Era un bărbat vânjos, cu o mustăcioară pe faţa rotundă. Purta o uniformă a Cămăşilor Brune.

Robert rosti cu răceală:

— Cu ce vă pot ajuta, domnule?

— Sunt comisarul criminalist Thomas Macke. Apucă de braţ un chelner care trecea pe-acolo şi-i zise: Adu-mi o cafea.

Chelnerul îl privi întrebător pe Robert, care încuviinţă.

— Lucrez la secţia politică a poliţiei prusace, continuă Macke. Sunt şeful serviciului de informaţii din Berlin.

Lloyd îi traduse toate acestea mamei sale, pe un ton coborât.

— Totuşi, spuse Macke, aş dori să discut cu patronul restaurantului despre o chestiune personală.

Robert zise:

— Unde lucraţi acum o lună?

Această întrebare neaşteptată îl luă prin surprindere pe Macke, care replică imediat:

— La secţia de poliţie din Kreuzberg.

— Şi cu ce vă ocupaţi acolo?

— Eram şeful arhivei. De ce întrebaţi?

Robert dădu din cap, de parcă s-ar fi aşteptat la acest răspuns.

— Deci aţi trecut de la funcţia de arhivar la cea de şef al serviciului de informaţii din Berlin. Felicitări pentru această promovare rapidă. Se întoarse către Ethel şi zise: Când Hitler a ajuns cancelar la sfârşitul lui ianuarie, lacheul lui, Hermann Göring, a preluat funcţia de ministru de interne al Prusiei – devenind şeful celei mai mari forţe poliţieneşti din lume. De atunci, Göring a concediat poliţişti pe bandă, înlocuindu-i cu nazişti. Se întoarse din nou spre Macke şi zise sarcastic: Totuşi, sunt convins că în cazul oaspetelui nostru surpriză promovarea s-a făcut strict pe merit.

Macke se înroşi la faţă, dar îşi păstră cumpătul.

— După cum spuneam, doresc să vorbesc cu patronul despre ceva personal.

— Vă rog să reveniţi mâine dimineaţă. Ora zece vă convine?

Macke ignoră această sugestie.

— Fratele meu lucrează şi el în branşă, continuă el, neabătut.

— A! Poate că-l cunosc. Tot Macke îl cheamă? Ce fel de local are?

— Un local mic, pentru muncitorii din Friedrichshain.

— A… În acest caz este puţin probabil să îl fi întâlnit.

Lloyd nu era sigur că era indicat ca Robert să fie atât de arţăgos. Macke era bădăran şi nu merita să fie tratat cumsecade, însă probabil că îi putea face multe neplăceri.

Macke continuă:

— Fratele meu ar dori să cumpere acest restaurant.

— A, deci fratele dumneavoastră ar vrea să urce pe scara socială urmându-vă exemplul.

— Suntem dispuşi să vă oferim douăzeci de mii de mărci, sumă achitată pe parcursul a doi ani.

Pe Jörg îl bufni râsul.

Robert zise:

— Daţi-mi voie să vă explic ceva, domnule comisar. Eu sunt conte austriac. Acum douăzeci de ani, aveam un castel şi un domeniu întins în Ungaria, unde locuiau mama şi sora mea. Mi-am pierdut în război familia, castelul, pământul şi ţara, care a fost… miniaturizată.

Tonul său de sarcasm amuzat se evaporase, iar vocea îi tremura acum de emoţie.

— Când am venit în Berlin, nu aveam decât adresa vărului meu, Walter von Ulrich. Cu toate acestea, am izbutit să deschid acest restaurant. Înghiţi în sec şi adăugă: Este tot ce am pe lume.

Făcu o pauză, apoi sorbi din cafea. Toţi cei de la masă amuţiseră. Îşi veni în fire, recăpătându-şi parţial tonul superior din glas.

— Chiar dacă mi-aţi oferi o sumă generoasă – ceea ce nu este cazul –, tot v-aş refuza, căci ar fi ca şi cum mi-aş vinde întreaga viaţă. Nu vreau să credeţi că sunt nepoliticos, deşi dumneavoastră aţi dat dovadă de lipsă de tact. Însă restaurantul meu nu este de vânzare, indiferent de preţ. Se ridică în picioare, întinzându-i mâna: Noapte bună, domnule comisar Macke.

Macke îi strânse mâna în mod mecanic, apoi păru să regrete gestul. Se ridică şi el, foarte supărat. Chipul său buhăit se învineţise.

— Mai vorbim noi, rosti el, apoi plecă.

— Ce ţărănoi, pufni Jörg.

Walter i se adresă lui Ethel:

— Vezi cu ce avem noi de-a face? Doar pentru că poartă acea uniformă, crede că poate face orice vrea!

Pe Lloyd îl deranjase cel mai mult încrederea lui Macke. Omul păruse convins că poate cumpăra restaurantul indiferent ce preţ ar fi oferit. Tratase refuzul lui Robert ca pe o simplă amânare temporară. Oare naziştii erau deja chiar atât de puternici?

Asta era ceea ce îşi doreau Oswald Mosley şi fasciştii lui din Marea Britanie – o ţară în care domnia legii să fie înlocuită de intimidare şi forţa pumnului. Cum puteau oamenii să fie atât de bătuţi în cap?

Îşi puseră hainele şi pălăriile şi îşi luară rămas-bun de la Robert şi Jörg. De îndată ce ieşiră afară, Lloyd simţi miros de fum – nu de ţigară, ci altceva, diferit. Cei patru urcară în maşina lui Walter, un BMW Dixi 3/15, despre care Lloyd ştia că era de fapt un Austin Seven produs în Germania.

În timp ce traversau parcul Tiergarten, două maşini de pompieri îi depăşiră, cu sirenele pornite.

— Mă întreb unde arde, spuse Walter.

O clipă mai târziu, văzură vâlvătaia flăcărilor strălucind printre copaci. Maud zise:

— Pare să fie în apropierea Reichstagului.

Tonul lui Walter se schimbă.

— Ar fi bine să vedem despre ce-i vorba, rosti el îngrijorat, cotind brusc.

Mirosul de fum se înteţi. Lloyd vedea flăcările înălţându-se spre cer, deasupra copacilor.

— Este un foc mare, remarcă el.

Ieşiră din parc prin Königs Platz, piaţeta spaţioasă dintre clădirea Reichstagului şi Opera Kroll. Reichstagul era în flăcări. Lumini roşii şi galbene dansau în spatele şirurilor de ferestre în stil clasic. Flăcări şi fum ieşeau prin cupola centrală.

— O, nu! exclamă Walter, iar Lloyd auzi deznădejdea din glasul lui. O, Dumnezeule mare, nu!

Opri maşina şi coborâră cu toţii.

— Este o catastrofă, murmură Walter.

Ethel zise:

— O clădire atât de frumoasă şi de veche…

— Nu clădirea este importantă, replică Walter, surprinzându-i. Democraţia noastră arde acolo.

O mică mulţime urmărea acest spectacol grotesc de la vreo cincizeci de metri. În faţa clădirii, maşinile de pompieri erau înşirate una lângă alta, cu furtunurile îndreptate deja asupra flăcărilor şi cu apa ţâşnind prin geamurile sparte. Câţiva poliţişti stăteau prin preajmă, cu mâinile în sân. Walter i se adresă unuia dintre ei:

— Sunt deputat în Reichstag. Când a izbucnit incendiul?

— Acum o oră, răspunse poliţistul. L-am prins pe unul