vorbeşti în chip satisfăcător despre acestea din urmă independent de toate acele calităţi [61d]legate de senzaţie, şi nici invers: iar a vorbi despre amândouă deodată este aproape cu neputinţă. Prin urmare trebuie să le considerăm pe unele dintre ele drept date, rămânând ca apoi, revenind, să examinăm ceea ce am presupus ca dat. Astfel, pentru ca expunerea noastră să se desfăşoare pornind de la părţile corpului la calităţile sensibile, să considerăm că existenţa trupului şi a sufletului sunt dinainte date.

Să începem prin a ne întreba de ce spunem că focul este „cald”. Să încercăm să înţelegem acest lucru observând acţiunea de sfâşiere şi de tăiere a focului [61e]asupra trupurilor noastre. Într-adevăr, aproape toţi simţim că senzaţia aceasta are ceva ascuţit; fineţea muchiilor, ascuţimea unghiurilor, micimea particulelor, iuţeala mişcărilor, toate câte fac ca focul să fie violent şi tăios, despicând şi străpungând de fiecare dată tot ce îi iese în cale, iată ce trebuie să luăm în considerare; şi, [62a]dacă ne amintim de constituirea formei sale, ne dăm seama că aceasta e substanţa care, mai mult decât oricare alta, poate să ne sfârtece şi să facă din trupurile noastre bucăţi mărunte; şi, ca atare, ea e cea care, în chip firesc, dă atât senzaţia pe care o numim „cald”, cât şi numele ei.

Calitatea contrară este la fel de uşor de înţeles, totuşi e bine să nu lăsăm nimic neexplicat. Când trupul nostru e înconjurat de particule de apă, acestea, pătrunzând în el, alungă particulele mai mici decât ele şi, [62b]neputând să se strecoare în locurile lor, comprimă componenta noastră lichidă şi o solidifică, reducând la imobilitate ceea ce nu era uniform, şi de aceea mobil, şi care provenea din uniformizare şi comprimare. Or, când ceva se contractă dincolo de limita sa naturală, începe să se zbată şi încearcă să ajungă în starea lui normală; acestei zbateri şi cutremurări li s-a pus numele de [62c]”tremur” şi de „fior”, iar atât această senzaţie în ansamblu, cât şi ceea ce o produce a căpătat numele de „frig”.

„Tare“ este orice lucru căruia carnea noastră îi cedează, „moale” cel care cedează cărnii noastre; lucrurile tari şi cele moi se mai numesc astfel şi prin raportare unele la altele. Iar, de cedat, un lucru cedează în măsura în care are o bază mică; în schimb, cel construit din pătrate, sprijinindu-se puternic pe ele, este din specia cea mai rezistentă; după cum, deosebit de rezistent este şi ceea ce se află contractat până la densitatea cea mai mare. Cât despre „greu” şi „uşor”, acestea s-ar explica cel mai limpede examinându-le laolaltă cu ceea ce numim „sus” şi „jos”. Într-adevăr, este cu totul greşit să credem că există două regiuni care, prin natura lor, împart întregul lumii în două părţi opuse, una „de jos”, către care [62d]ar tinde toate cele care au o cât de mică masă corporală, cealaltă, „de sus”, spre care orice lucru s-ar împotrivi să se înalţe. Pentru că cerul, în întregul lui, este de formă sferică, toate punctele de pe circumferinţa lui sunt egal depărtate de centru şi ca atare trebuie considerate ca extreme în aceeaşi măsură; iar centrul, fiind situai la egală distanţă de punctele extreme, se cere considerat ca aflându-se în punctul opus fiecăruia dintre ele. Aceasta fiind natura cosmosului, pe care dintre punctele definite mai sus le-ar putea situa cineva „sus“ sau „jos”, fără să se facă vrednic de învinuirea că foloseşte termeni cu totul nepotriviţi? Într-adevăr, despre locul din centrul universului nu e corect să se spună, potrivit naturii sale, nici că este sus, nici că este jos, ci doar că este în centru; la rândul ei, circumferinţa, care nu e, fireşte, în centru, nu are, prin raport la centru, niciun punct al ei diferit de oricare altul şi, ca atare, oricare din punctele opuse este în aceeaşi situaţie. Când ceva este uniform în toate direcţiile, ce fel de termeni contrari i-ar putea aplica cineva şi cum ar putea crede că, aplicându-i, îi foloseşte corect? Şi dacă [63a]presupunem că în centrul întregului se află în echilibru un corp solid, acesta nu ar putea să se deplaseze către niciunul din punctele de pe circumferinţă, pentru că situarea lor este identică în toate direcţiile. Mai mult, dacă cineva s-ar, deplasa în jurul acelui corp solid, ori de câte ori s-ar opri, aflându-se mereu la propriul său antipod, ar putea numi acelaşi punct al suprafeţei corpului şi „sus“ şi „jos”. Într-adevăr, întregul fiind, cum tocmai am spus, sferic, a afirma că are o regiune inferioară şi una superioară este lipsit de sens.

Dar de unde vin aceste nume şi care este acea legitimă şi intrată în obicei folosire a lor, datorită căreia am ajuns să aplicăm această diviziune cerului ca întreg? Iată asupra cărui lucru trebuie să cădem de acord, [63b]dacă facem următoarea presupoziţie. Să ne închipuim că cineva ar ajunge în acea regiune a universului căreia i-a revenit cu deosebire focul, acolo unde se adună marea lui masă şi, situându-se pe suprafaţa ei şi având capacitatea de a desprinde din ea gheme de foc, le-ar pune pe talerele unui cântar: când ar ridica crucea cântarului şi ar împinge focul în mediul diferit al aerului, e limpede că, dintre cele două gheme de foc, cel mai mic ar suferi o atracţie mai slabă decât cel mai [63c]mare. Într-adevăr, când două mase sunt ridicate simultan de una şi aceeaşi forţă, masa mai mică cedează în mod necesar mai uşor constrângerii decât cea mai mare, care opune mai multă rezistenţă; şi astfel despre cea mai mare se spune că este „grea” şi că tinde „în jos“, despre cea mai mică — că este „uşoară” şi că tinde „în sus”. Or, tocmai aceasta este ceea ce trebuie să observăm când acţionăm aici, în locul unde ne aflăm. Când — stând pe pământ şi urmărind să distingem între nişte specii de pământ sau uneori chiar între două bucăţi de pământ pur — silim cele două mase să se ridice, împotriva naturii lor, în mediul diferit al aerului, [63d]amândouă caută să se ţină de propriul lor