element; dar, cea mai mică dintre ele cedează mai uşor şi mai grabnic, de aceea i-am spus „uşoară”, iar direcţiei către care o constrângem — „sus“, în timp ce, în starea de lucruri contrară, vorbim despre „greu” şi „jos”. Urmează de aici, în mod necesar, că raportul dintre acestea se poate inversa datorită faptului că masa elementelor extreme ocupă locuri opuse, astfel că ceea ce este [63e]”uşor”, „greu”, „jos” şi „sus” într-o regiune se va dovedi că devine şi este contrariul a ceea ce este „uşor”, „greu”, „jos” şi „sus” în regiunea opusă, sau că este înclinat cu un unghi, cu orice diferenţă posibilă de direcţie. De fapt, în toate cazurile trebuie avut în vedere doar atât: pe de o parte că ceea ce face ca un lucru să fie „greu” este mişcarea lui către elementul de acelaşi fel şi, pe de alta, că locul către care se îndreaptă este „jos”, în timp ce contrariile lor poartă numele opuse. Fie de ajuns însă toate câte le-am spus pentru explicarea acestor lucruri.

Cât despre cauza senzaţiilor de „neted” şi „aspru”, aproape oricine, examinându-le, le-ar putea explica: cea dinţii este produsă de combinarea dintre netezime şi consistenţă; iar cea de-a doua de aceea dintre [64a]duritate şi neregularitatea suprafeţei.

Dar am lăsat netratat lucrul cel mai important când e vorba despre afectarea corpului în întregul lui: explicaţia elementelor de plăcere sau de durere inerente proprietăţilor înfăţişate până aici şi, de asemenea, cea a tuturor impresiilor care, constituindu-se, prin organele corpului, ca senzaţii, sunt însoţite de suferinţele sau plăcerile resimţite în ele.

Aşadar, să luăm în considerare cauzele afecţiunilor în general, indiferent dacă ele sunt perceptibile sau nu, [64b]reamintindu-ne distincţia deja făcută între ceea ce potrivit naturii este mobil şi ceea ce e imobil; căci aceasta e metoda de urmat ori de câte ori vrem să găsim o explicaţie. Când ceva în mod natural mobil este afectat de o impresie cât de scurtă, el o transmite în preajmă-i, fiecare particulă transmiţându-i alteia impresia suferită, până când ajunge, în sfârşit, la partea raţională a sufletului şi îi transmite acesteia calitatea obiectului care a produs afectarea. Ceea ce este însă, dimpotrivă, imobil, fiind inert, nu transmite nimic în jur, ci doar [64c]suferă acţiunea care se exercită asupra lui, fără să pună în mişcare nimic din ce are în vecinătate, astfel că, de vreme ce particulele nu-şi mai transmit unele altora nimic, afectarea iniţială exercitată asupra lor nu se poate propaga în întregul făpturii vii, iar senzaţia nu este resimţită. Aşa stau lucrurile cu oasele şi cu părul, precum şi cu majoritatea celorlalte părţi ale corpului nostru compuse preponderent din pământ; în schimb, starea de lucruri menţionată întâi se referă mai ales la vedere şi la auz, din pricină că în ele focul şi aerul sunt preponderente.

În ceea ce priveşte natura plăcerii şi a suferinţei, ea trebuie concepută astfel. Afectarea care tulbură violent şi subit o stare normală este dureroasă, în timp [64d]ce reîntoarcerea bruscă la starea normală este plăcută. Acestea sunt perceptibile, pe când ceea ce se exercită asupra noastră cu blândeţe şi puţin câte puţin este imperceptibil.

Tot ceea ce se petrece cu uşurinţă produce percepţii de maximă intensitate, dar nu este însoţit de durere sau plăcere; astfel sunt afectările razei vizuale, care a fost definită deja drept un corp care ia naştere în lumina zilei, în strânsă legătură cu trupul nostru. Într-adevăr, tăieturile, arsurile sau orice altceva s-ar exercita asupra ei nu-i produc nici o senzaţie dureroasă, nici [64e]plăcere când revine la propria ei condiţie normală, şi totuşi au loc percepţii puternice şi foarte distincte, proporţionale cu ceea ce se exercită asupra ei şi cu diferitele lucruri pe care, îndreptându-se spre ele, le atinge ea însăşi. Pentru că, în scindarea şi în reîntregirea ei nu este inerentă nici o violenţă. Pe de altă parte, organele constituite din particule mai mari, care cedează cu greu acţiunii unui agent şi îi transmit mişcările întregului corp, resimt plăceri şi dureri — dureri când [65a]sunt înstrăinate de starea lor normală, plăceri când se întorc din nou la ea. Cele la care îndepărtarea de la starea lor normală, respectiv golirea lor, se face puţin câte puţin, în timp ce reumplerea lor este bruscă şi îmbelşugată, resimt umplerea, dar nu şi golirea, şi astfel nu-i dau părţii pieritoare a sufletului dureri, ci numai foarte vii plăceri. Asemenea lucruri sunt evidente când e vorba de mirosurile plăcute. Invers, când înstrăinarea de starea normală este bruscă, şi revenirea la ea se face puţin câte puţin şi cu greu, se produce [65b]de fiecare dată efectul contrar celui descris mai înainte, cum se poate bine observa atunci când corpul are de suferit tăieturi sau arsuri. Atâta poate fi de ajuns cu privire la afectările comune întregului corp şi la numele date agenţilor care le produc. Acum trebuie să încercăm să explicăm, de vom fi în stare, afectările care se produc într-un organ sau altul al corpului nostru, precum şi, pe de altă parte, cum acţionează asupra lor fiecare agent în parte.

[65c]Aşadar, întâi de toate trebuie să arătăm, atât cât ne stă în putinţă, ceea ce am omis când am vorbit despre gusturi, adică afectările specifice limbii. Şi acestea, ca de fapt majoritatea celorlalte, par să se producă în virtutea unor contracţii şi dilatări, numai că ele, mai mult decât celelalte, depind de diferitele grade de asprime sau netezime. Ori de câte ori particulele de pământ, pătrunzând în venele subţiri — care îi slujesc [65d]limbii ca un fel de instrument de probă şi care se întind până la inimă — vin în contact cu umezeala şi moliciunea cărnii, ele, topindu-se, contractă şi usucă acele vene. Şi, când sunt mai aspre, sunt resimţite ca „astringente”, iar când asprimea lor e mai mică — ca „seci”.

Substanţele care spală venele şi curăţă întreaga [65e]regiune a limbii se numesc „picante” dacă produc acest efect asupra limbii peste o anume măsură şi o atacă în mod excesiv, până la a dezagrega o parte din substanţa ei; aşa este de pildă proprietatea sodei; iar cele al căror efect