Alte substanţe, care preiau o parte din căldura gurii şi sunt înmuiate de aceasta, devin înfocate şi ard la rândul lor ceea ce le încălzise şi, totodată, datorită uşurătăţii lor, se ridică spre organele de simţ ale capului, [66a]tăind tot ce întâlnesc în calea lor; datorită acestor proprietăţi, toate aceste substanţe au primit denumirea de „înţepătoare”.

De asemenea, „mai sunt particule de substanţe care, după ce au fost mai întâi volatilizate prin descompunere, pătrund în venele subţiri; şi fiind bine proporţionate cu particulele de pământ si de aer aflătoare acolo, le pun în mişcare şi le fac să se frământe unele împrejurul altora până când, astfel agitate, formează o membrană şi, datorită faptului că particule de un anume fel pătrund înlăuntrul unora de un alt fel, produc pelicule concave care îmbracă apoi particulele care pătrund înlăuntrul lor. Astfel, când o peliculă concavă de apă, fie amestecată cu pământ, fie curată, cuprinde [66b]aer în ea, se formează, ca un fel de vase umede de aer, globuri de apă. Când sunt alcătuite din apă curată şi membrana care se formează e transparentă, se numesc „băşici”; în timp ce, dacă apa e amestecată cu pământ şi acest amestec porneşte să se mişte şi se înalţă, cuvintele folosite sunt „înspumare” şi „fermentare”. Iar ceea ce produce aceste efecte poartă numele de „acid”.

Fiecăreia dintre afectările enumerate cu privire la gusturi i se opune o afectare contrară, cu nume [66c]contrar. Ori de câte ori alcătuirea particulelor care pătrund în lichide este conformă cu starea normală a limbii, aceste particule netezesc asprimile, ungându-le, relaxează şi contractă ceea ce este în chip nefiresc îngustat sau dilatat şi instituie în cea mai mare măsură starea naturală; orice astfel de antidot al afectărilor violente ale limbii este întotdeauna plăcut şi binefăcător [66d]şi este calificat drept „dulce”. Atât însă despre acestea.

În ce priveşte facultatea perceptivă a nărilor, nu se pot stabili specii. Un miros este întotdeauna ceva numai pe jumătate constituit, şi niciunuia dintre corpurile fundamentale nu i-a revenit măsura potrivită pentru a putea avea un miros; venele noastre olfactive sunt, prin construcţia lor, prea strimte pentru pământ şi apă şi prea largi pentru foc şi aer şi de aceea nimeni n-a perceput vreodată mirosul vreunuia dintre ele. Mirosuri emană numai substanţele pe cale de a se lichefia sau de a putrezi, de a se topi sau evapora; ele [66e]se produc numai în stadiu intermediar, când apa se transformă în aer sau aerul în apă. Orice miros este abur sau ceaţă, şi anume ceaţă când aerul e pe cale să devină apă, abur când apa e pe cale să devină aer; de aici provine faptul că toate mirosurile sunt mai fine decât apa şi mai dense decât aerul, ceea ce se vede foarte bine când cineva se sileşte să inspire aer prin ceva care îi împiedică trecerea, pentru că atunci niciun miros nu străbate odată cu aerul inspirat, ci numai acesta, izolat de orice miros. Aşa stând lucrurile, mirosurile nu se grupează într-un număr anume de specii simple, şi ca atare nu există nume pentru ele, în cazul lor neputându-se distinge clar decât între două [67a]mari categorii: mirosuri plăcute şi mirosuri supărătoare. Cele supărătoare, zgârie şi brutalizează întreaga cavitate a corpului nostru, cuprinsă între creştet şi ombilic, celelalte o calmează şi o readuc în chip plăcut în starea ei firească.

Al treilea dintre simţurile pe care le cercetăm este [67b]auzul, astfel că acum trebuie să explicăm cum anume se produc afectările lui. Să începem deci prin a defini sunetul drept şocul produs de aer, prin urechi, asupra creierului şi al sângelui şi transmis apoi sufletului; iar mişcarea provocată de sunet şi care se propagă între cap şi regiunea ficatului o numim auz. O mişcare rapidă produce un sunet ascuţit, una mai înceată — un sunet mai grav. Mişcării uniforme îi corespunde un sunet egal şi lin, iar celei neuniforme contrariul său, [67c]sunetul aspru. O mişcare amplă produce un sunet puternic, una contrară — un sunet slab. Iar cele referitoare la consonanţa sunetelor vor trebui să-şi găsească locul într-o parte ulterioară a expunerii noastre.

Ne-a mai rămas un al patrulea fel de senzaţie care reclamă o clasificare, deoarece cuprinde un mare număr de varietăţi; ele poartă numele general de culori, o culoare fiind o flacără care emană din orice fel de corp şi ale cărei particule sunt astfel proporţionale cu raza vizuală, încât produc senzaţii. În cele spuse până acum am explicat doar cum apare raza vizuală, de aceea,în chipul cel mai evident, s-ar cuveni acum să [67d]vorbim, în marginile unui discurs verosimil, despre culori.

Particulele care vin dinspre alte corpuri în întâmpinarea razei vizuale sunt, de la caz la caz, mai mici, mai mari, sau egale cu cele ale razei; cele egale nu pot fi percepute şi deci le spunem „transparente”. Particulele mai mari comprimă, iar cele mai mici despică raza vizuală, producând albul şi negrul; şi, deşi ele sunt de aceeaşi natură cu cele ce aduc corpului frig sau căldură şi cu cele ce sunt resimţite de limbă ca astringente sau ca „înţepătoare” (acestea din urmă fiind numite aşa [67e]pentru că produc arsuri), percepţiile fiind altele, identitatea lor nu e manifestă. Aşadar vom numi „alb” ceea ce despică raza vizuală şi „negru” ceea ce o contractă.

Când mişcarea e mai iute, datorită unui foc care se propagă mai rapid, ea izbeşte raza vizuală şi o despică până la ochi, desfăcând şi topind însă şi căile de pătrundere în ei, şi astfel face să se scurgă de acolo un [68a]amestec dens de foc şi apă pe care îl numim lacrimă. Acest amestec, fiind el însuşi de foc, se întâlneşte cu focul care, ţâşnind ca o străfulgerare, îi vine dimpotrivă, pentru ca apoi, pătrunzând în masa lichidă, să se stingă în ea; iar în această mixtură iau naştere tot felul de culori. Rezultatul îl numim „scăpărări”, iar ceea ce îl