Între aceste două varietăţi de foc există una care [68b]pătrunde în lichidul ocular şi se amestecă cu el, dar care nu este scânteietoare. Iradierea focului prin lichidul cu care se amestecă produce culoarea sângerie, pe care o numim „roşu”.

Culoarea strălucitoare amestecată cu cea roşie şi cu cea albă dă naştere celei „portocalii”, dar, chiar dacă cineva ar şti în ce anume proporţie sunt amestecate, n-ar fi nimerit s-o spună, căci asupra acestui lucru nimeni nu poate fi cât de cât sigur nici de vreo dovadă, nici de vreo explicaţie plauzibilă.

[68c]Roşul amestecat cu negru şi cu alb dă purpuriul, iar când amestecul este mai bine ars şi i se adaugă mai mult negru, se obţine violetul.

Portocaliul închis se naşte din amestecul portocaliului cu cenuşiul. Cenuşiul — din amestecul albului cu negru, iar galbenul — din cel al albului cu portocaliul.

Albul combinat cu strălucitorul şi cufundat în negru intens dă culoarea albastru închis; albastrul închis amestecat cu alb dă albastrul verzui, portocaliul închis cu negrul — verdele cenuşiu.

Cât despre celelalte culori care provin din acestea, [68d]ele se pot uşor deduce, în marginile verosimilului, prin analogie. Dacă însă cineva ar încerca să verifice aceste lucruri prin experienţe, ar dovedi că ignoră diferenţa dintre natura umană şi cea divină; doar divinitatea are şi ştiinţa şi putinţa necesare pentru a contopi multiplul în unu şi pentru a redesface unul în multiplu, în timp ce niciun om nu este şi nici nu va fi vreodată în stare de una sau de cealaltă.

[68e]Toate acestea, odată astfel constituite prin acţiunea necesităţii, au fost preluate, atunci când l-a zămislit pe zeul autosuficient în perfecţiunea sa; de făuritorul a tot ce este mai frumos şi mai bun din toate câte au devenire. El s-a folosit de cauzele necesităţii doar ca de nişte cauze subsidiare, rămânând ca, prin însăşi activitatea lui, el să instituie binele în lumea devenirii. Rezultă de aici că trebuie să distingem două feluri de cauze, unele ţinând de necesar, altele de divin. Divinul [69a]trebuie să-l căutăm în toate câte sunt, năzuind să dobândim în viaţă atâta fericire cât poate natura noastră să cuprindă. Iar necesarul se cade căutat de dragul divinului, dându-ne totodată seama că, în afara cauzelor necesare, nu e cu putinţă nici să înţelegem acele lucruri de preţ către care năzuim, nici să le rostim şi nici să avem parte în vreun alt fel de ele.

Aşadar, acum, când materialele sunt deja sortate şi ne stau, ca unor constructori, la îndemână, e vorba de cele două feluri de cauze pe care trebuie să le îmbinăm în ţesătura celor ce mai rămân de spus — să revenim la începutul expunerii noastre şi să parcurgem, repede, etapele care ne-au adus în punctul de la care pornind am ajuns aici. Iar apoi să încercăm să-i dăm expunerii noastre un sfârşit şi un capăt care să [69b]concorde cu cele expuse până acum.

Într-adevăr, aşa cum am spus şi la început, toate acestea se aflau în dezordine, iar zeul a întrodus în fiecare lucru toate felurile de proporţii, pretutindeni unde erau cu putinţă, pentru ca fiecare să fie într-o proporţie armonioasă atât cu sine cât şi cu celelalte. Căci la început nimic nu avea o asemenea proporţie, decât cel mult din întâmplare, şi absolut nimic nu era vrednic de a primi numele pe care unii i-l dau acum — foc, apă şi celelalte. Pe acestea toate Demiurgul le-a pus întâi în ordine, apoi a alcătuit din ele acest [69c]univers — o singură vieţuitoare conţinând în ea toate vieţuitoarele muritoare şi nemuritoare. Căci al celor divine, el însuşi a luat asupră-şi să le fie făuritor, orânduind ca pe cele muritoare să le făurească propriile lui odrasle. Iar acestea, imitându-l, după ce au luat de la el principiul fără de moarte al sufletului, i-au alcătuit un corp muritor în care i-au făcut sălaş. Apoi i-au dat întregul trupului drept vehicul, în care au clădit un alt fel de suflet, pe cel muritor, care are în el [69d]crâncene şi inevitabile afecte: întâi plăcerea, cea mai primejdioasă momeală a răului; apoi durerile, care ne îndepărtează de la bine; încumetarea şi frica, doi sfetnici nesăbuiţi; avântul războinic cel greu de potolit, şi speranţa, care uşor se lasă ispitită către rătăcire. Şi, îmbinând toate acestea cu senzaţia iraţională şi cu dorinţa gata de orice, ei au alcătuit, în marginile necesităţii, felul muritor. Totuşi, temându-se ca, prin toate acestea, să nu pângărească partea divină a sufletului mai mult decât era neapărat necesar, ei au separat partea lui muritoare, aşezând-o într-un alt lăcaş al [69e]trupului, iar în acest scop au clădit între cap şi piept gâtul, aşezându-l acolo ca pe un fel de istm sau de hotar despărţitor. Iar partea muritoare a sufletului au cufundat-o în piept sau în ceea ce se numeşte torace. Şi, cum o parte a sufletului muritor este, prin natura ei, mai nobilă decât cealaltă, zeii au clădit în cavitatea toracică o altă despărţitură, asemenea celei dintre locuinţa [70a]femeilor şi cea a bărbaţilor, aşezând între cele două părţi ale sufletului muritor, ca pe un gard, diafragma.

Acea parte a sufletului care, fiind însetată de biruinţă, e plină de curaj şi de avânt războinic au aşezat-o mai aproape de cap, între diafragmă şi gât, pentru ca acolo, putând auzi mai uşor glasul raţiunii, să-i dea sprijin ori de câte ori dorinţele nu vor să se supună [70b]de bună voie cuvântului şi poruncii din citadelă, şi să le ţină cu forţa în frâu. Apoi inima, nod al venelor şi izvor al sângelui, care, ca un şuvoi circular, străbate toate membrele, au statornicit-o în încăperea paznicilor, pentru ca, atunci când fierbe puterea mâniei, tot ce este sensibil în corp să primească neîntârziat din partea raţiunii, prin vasele înguste, vestea că ceva rău se exercită asupra membrelor, fie din afară, fie chiar prin acţiunea interioară a dorinţelor, şi, auzind poruncile şi ameninţările raţiunii, să le dea ascultare şi să arate deplină supunere, acceptând astfel ca partea mai nobilă să le fie tuturor cârmuitor.

[70c]Apoi au găsit