o alinare pentru bătăile violente ale inimii stârnite de apropierea unei primejdii sau de izbucnirea mâniei; şi anume, prevăzând că asemenea clocot al sufletului are să fie însoţit de acţiunea focului, au aşezat în piept plămânul, moale, lipsit de sânge şi [70d]ciuruit pe dinăuntru de cavităţi, ca un burete, astfel ca el, primind înlăuntrul lui răsuflare şi băutură, să poată răcori şi uşura inima, potolindu-i arderea. În acest scop au deschis până în plămân canalele traheii, iar plămânul l-au aşezat în jurul inimii, ca pe un tampon, pentru ca, atunci când se umple de avântul patimii, inima, izbindu-se de ceva moale şi răcoritor, să obosească mai puţin şi astfel, deşi însufleţită de mânie, să mai fie în stare să dea ascultare raţiunii.

Acea parte a sufletului care râvneşte la mâncare şi băutură şi la toate câte îi sunt necesare în virtutea [70e]naturii trupului, zeii au sălăşluit-o între diafragmă şi hotarul dinspre ombilic, făurind-o ca un fel de iesle pentru hrănirea trupului, şi au priponit-o acolo ca pe o dihanie încă sălbatică. Dar, ca stirpea muritoare să existe, ea trebuia să fie, ca şi celelalte părţi, hrănită. Prin urmare, pe această parte a sufletului muritor acolo au orânduit-o, pentru ca, mereu hrănindu-se din ieslea ei şi aflându-se cât mai departe de lăcaşul deliberării, să aducă cât mai puţină frământare şi zarvă şi să lase această parte stăpânitoare să ia, netulburată, hotărârile [71a]privitoare la folosul întregului şi al părţilor sale.

Ei ştiau însă bine că partea aceasta nu înţelege cuvintele raţiunii, şi că, de ar fi chiar să aibă oarecare ştire de ele, nu va sta în natura ei să le ia în seamă, şi că va fi mereu, fie noapte, fie zi, ademenită de vraja unor viziuni şi năluciri. Astfel că, pentru a folosi împotrivă-i propria ei slăbiciune, au alcătuit, pentru binele ei, ficatul, pe care l-au aşezat chiar în propriul [71b]ei sălaş şi l-au făcut dens, neted şi strălucitor, adăugându-i dulceaţă şi amărăciune. Şi aceasta pentru ca gândurile pe care le emană raţiunea şi le îndreaptă asupra ficatului să fie primite de el ca de o oglindă şi, reflectate ca nişte imagini vizibile. Astfel, sufletul apetent se înspăimântă de emanaţia raţiunii ori de câte ori aceasta, exercitându-se în acord cu amărăciunea din ficat, îl ameninţă că vine, pedepsitoare, asupra lui; în asemenea cazuri, ea răspândeşte iute amărăciunea în întregul ficat, proiectând asupra lui culoarea fierei şi îl sfrijeşte şi îl zbârceşte prin contracţie; sau îndoaie şi chirceşte lobul, astupă canalele şi închide întrările, [71c]provocând astfel durere şi greaţă. Iar alteori, dimpotrivă, când o adiere blândă, venind dinspre partea gândului, zugrăveşte pe ficat imagini contrare, ea îi potoleşte amărăciunea, pentru că nu vrea nici să-l stârnească, nici să se exercite asupra unei naturi potrivnice sieşi, astfel că, proiectând asupra ficatului o dulceaţă de aceeaşi natură cu cea a acestuia şi îndreptându-l până când redevine în întregimea lui drept, neted [71d]şi liber de orice constrângere; ea face ca acea parte a sufletului care îşi are sălaşul în preajma ficatului să fie ascultătoare şi blândă, iar timpul nopţii să-l petreacă paşnic, cu exerciţiul prevestirii prin vise, de vreme ce nu are parte de raţionament şi de înţelegere raţională. Într-adevăr, cei care ne-au făurit, amintindu-şi de porunca părintelui lor, aceea de a face ca neamul muritorilor să fie cât mai desăvârşit cu putinţă, au căutat să corecteze în felul acesta partea mai joasă din noi şi au statornicit în această regiune a trupului facultatea de prevestire, ca să participe şi ea cumva la [71e]adevăr.

Drept semn că divinitatea însăşi a dăruit prevestirea slabei minţi omeneşti stă faptul că, atâta vreme cât omul e stăpân pe mintea lui, el nu e în stare de inspirată şi veridică prevestire, ci numai fie în timpul somnului, când puterea lui de înţelegere se află înlănţuită, fie datorită vreunei boli profetice, fie când, inspirată de divinitate, se află abătută de la starea ei firească. Iar omului aflat în starea sa normală, îi revine să înţeleagă, după ce şi le-a amintit, cele rostite, în vis sau în veghe, de către forţa prevestirii şi a inspiraţiei şi, raţionând asupra tuturor nălucirilor astfel văzute, să [72a]desluşească cum anume şi pentru cine dau ele semn al unui rău ori al unui bine, fie el viitor, trecut sau prezent. Dar celui care, cuprins de frenezia profetică, se află încă în această stare, nu-i stă în putere să interpreteze propriile sale viziuni şi rostiri, ci, cum bine zice acea vorbă veche, numai celui în toate minţile îi este dat să-şi vadă de ale sale şi să se cunoască pe sine. De aici şi rânduiala de a-i institui pe cei din tagma [72b]interpreţilor drept judecători ai profeţiilor inspirate; unii îi numesc însă prevestitori chiar pe aceşti interpreţi, ignorând complet faptul că ei sunt doar tâlcuitori ai tainelor din oracole şi viziuni, fără să fie ei înşişi prevestitori, şi că cel mai corect ar fi să poarte numele de interpreţi ai prevestitorilor.

Aşadar, ficatul a luat fiinţă cu o asemenea natură şi din cauzele şi în locul pe care le-am spus pentru a sluji acestui ţel: prevestirea. Câtă vreme o fiinţă este în viaţă, semnele unui asemenea organ sunt relativ clare; când moare, ficatul devine orb, iar semnele lui [72c]sunt prea obscure pentru a exprima ceva desluşit.

Cât despre alcătuirea orga ului învecinat, splina, şi despre poziţia sa (în stânga), ele sunt în serviciul ficatului pentru a-l menţine mereu strălucitor şi curat, ca şi când splina ar fi o pânză de şters oglinzi pusă la îndemână pentru grabnică folosire. De aceea, ori de câte ori, datorită vreunei boli, se ivesc impurităţi în regiunea ficatului, splina, a cărei urzeală este poroasă, ea fiind plină de cavităţi şi lipsită de sânge, le curăţă şi le [72d]absoarbe. Aşa se explică de ce, când se umple de impurităţile pe care le-a absorbit, se umflă şi supurează, pentru ca, atunci când trupul se purifică, să revină la mărimea şi la starea ei normală.

Am arătat deci, vorbind despre suflet, cât din el este muritor şi cât divin, precum şi unde, în vecinătate