Pilotul a insistat să aterizeze la Lemberg pentru a realimenta avionul, dar a aterizat forţat la o oarecare distanţă de aeroport.

Doctorul Flade, deşi avea un picior fracturat, a tras câteva cartuşe de semnalizare pentru a primi ajutor. Când au ajuns cu toţi la spitalul din Leipzig, Reichenau era mort. Flade i-a relatat lui Paulus după aceea că aterizarea forţată fusese ca un film. “Până şi bastonul de feldmareşal i se rupsese în două.” Hitler a ordonat organizarea unor funeralii cu toate onorurile, dar nu a participat la ele, lăsându-i lui Rundstedt onoarea de a-l reprezenta.

Deşi comportamentul destul de rezervat îl făcea să pară un om rece, Paulus era mai sensibil decât mulţi generali, gândindu-se la confortul soldaţilor săi. Se spune, de asemenea, că ar fi anulat ordinul dat de Reichenau pe 10 octombrie 1941, ce încuraja tratamentul “sever” aplicat evreilor şi partizanilor, dar, atunci când Armata 6 a ajuns la Stalingrad, se pare că jandarmeria de campanie a primit sarcina de a aresta activiştii comunişti şi evreii pentru a-i preda unităţilor speciale SS pentru “măsuri punitive”.

Paulus se alesese, desigur, cu o moştenire grea. Chiar de la începutul Operaţiunii Barbarossa, masacrele comise asupra evreilor fuseseră în mod deliberat conjugate, ori de câte ori era posibil, cu executarea partizanilor, mai ales pentru că sintagma judische saboteure era folosită pentru acoperirea ilegalităţii actului şi la întărirea ideii de conspiraţie “iudeo-bolşevică”. Definiţia partizanului şi a sabotorului va căpăta curând dimensiuni ce depăşeau cu mult termenii justiţiei internaţionale, care permitea condamnarea la moarte numai după un proces corect, într-un ordin din 10 iulie 1941, Statul-Major al Armatei 6 şi-a avertizat oamenii că orice persoană în haine civile cu părul tuns perie era aproape sigur un soldat al Armatei Roşii şi, ca atare, trebuia împuşcată. Civilii care aveau un comportament ostil, inclusiv cei care le dădeau de mâncare ostaşilor Armatei Roşii ce se ascundeau în păduri, trebuiau şi ei împuşcaţi.

“Elemente periculoase”, precum oficialităţi sovietice, o categorie care se întindea de la secretarul local de partid şi preşedintele colhozului până la orice individ aflat în slujba guvernului, trebuiau - la fel ca şi comisarii şi evreii - să fie predate jandarmeriei de campanie sau unităţilor mobile ale Departamentului de Securitate. Un ordin ulterior prevedea “măsuri colective” - fie execuţii, fie incendierea satelor - pentru a pedepsi actele de sabotaj. Potrivit mărturiei Obersturmfuhrer-ului SS August Hafner, feldmareşalul von Reichenau a dat personal ordinul, la începutul lunii iulie 1941, de împuşcare a 3 000 de evrei ca măsură represivă.

Comportamentul multor soldaţi din Grupul de Armate Sud era înfiorător. Cartierul General al Armatei 6, comandate de Reichenau, a emis următorul ordin la 10 august 1941: “în diverse locuri în raionul în care armata acţionează cu foc, organe ale SD (Departamentul Securităţii), ale Reichsführer SS (trupele SS conduse de Heinrich Himmler) şi şefi ai Poliţiei germane au procedat la executarea unor elemente criminale bolşevice, în majoritate evrei. Au rost şi cazuri de soldaţi care se ofereau voluntari, în afara orelor de serviciu, să-i ajute pe cei din SS la execuţii, să asiste ori să fotografieze oricare dintre execuţii.” Era interzis oricărui soldat “căruia nu i s-a ordonat de un ofiţer superior”, să participe, sa privească sau să fotografieze oricare din aceste execuţii. Mai târziu şeful de stat-major al generalului von Manstein a transmis un mesaj corpului ofiţeresc al Armatei 11 din Crimeea prin care li se spunea că “era dezonorant pentru ofiţeri să fie prezenţi la executarea evreilor”. Logica militară germană, într-un alt aspect al distorsionării relaţiei dintre cauză şi efect, nu pare să fi reţinut posibilitatea ca ofiţerii să se fi făcut deja de ruşine prin promovarea ţelurilor unui regim capabil de astfel de crime.

Din când în când, atrocităţile erau oprite, dar nu pentru mult timp. Pe 20 august, preoţii militari din Divizia 295 infanterie l-au informat pe locotenent-colonelul Helmuth Groscurth, şeful de stat-major, că nouăzeci de orfani evrei din oraşul Belaia Ţerkov erau ţinuţi în condiţii dezgustătoare. Erau acolo de la nou-născuţi până la copii de şapte ani. Urmau să fie împuşcaţi, ca şi părinţii lor.

Groscurth, fiu de pastor şi un antinazist convins, fusese ofiţerul Abwehr (serviciul secret german de pe lângă Comandamentul Suprem, condus de amiralul Canaris) care în primăvara aceea îi transmisese în secret lui Ulrich von Hassell detalii ale ordinelor ilegale referitoare la Operaţiunea Barbarossa. Groscurth l-a descoperit imediat pe comandantul districtului militar şi a cerut cu insistenţă oprirea execuţiei. A contactat apoi Cartierul General al Armatei 6, cu toate că comandantul unităţii speciale SS, Paul Blobel, l-a avertizat că-i va raporta lui Himmler imixtiunea sa. Feldmareşalul von Reichenau l-a sprijinit pe Blobel. Cei nouăzeci de copii evrei au fost împuşcaţi a doua zi seara de miliţiile ucrainene, pentru a nu răni orgoliul unităţii speciale SS.

Groscurth a întocmit un raport complet pe care l-a trimis direct la Cartierul General al Grupului de Armate Sud. Îngrozit şi furios, îi scria soţiei sale: “Nu putem şi nu trebuie să ni se permită sa câştigăm acest război.” Cu prima ocazie, a plecat în permisie la Paris pentru a-l vedea pe feldmareşalul von Witlzleben, unul dintre membrii de frunte ai mişcării antihitleriste.

Imaginea inocenţilor de la Belaia Ţerkov avea să fie curând eclipsat de o altă atrocitate. După cucerirea Kievului, în ultimele zile ale lunii septembrie au fost ridicaţi 33 771 de evrei pentru a fi măcelăriți de Unitatea Specială SS 4a şi de două batalioane de poliţie în ravena de la Babi Iar, în afara oraşului. Această acţiune de anvergură a intrat din nou în totalitate în zona de acţiune a Armatei 6. Reichenau, împreună cu ofiţerii superiori din statul său major, care au participat la conferinţa de planificare strategică a comandantului, pe 27 septembrie 1941, trebuie să fi ştiut la ce să se aştepte, chiar dacă este posibil ca soldaţilor desemnaţi să sprijine razia să li se fi spus că era vorba de o “evacuare”. Evreii sovietici nu-şi imaginau ce îi aştepta. Ştiau prea puţine despre antisemitismul nazist deoarece, după intrarea în vigoare a Pactului Ribbentrop-Molotov, politicile naţional-socialiste nu fuseseră criticate, în afişele ce conţineau