proclamaţia, comandantul oraşului înlătura şi el orice bănuială cu următoarele instrucţiuni: “Luaţi cu voi documentele de identitate, bani şi obiecte de valoare, precum şi haine călduroase.” Unitatea specială SS, care aşteptase 5 000-6 000 de evrei, a constatat cu stupoare că apăruseră peste 30 0000.

Ordinul notoriu din 10 octombrie 1941, al feldmareşalului Reichenau către Armata 6, sprijinit de feldmareşalul Rundstedt, nu lasă nici o îndoială că eşaloanele de comandă poartă în comun responsabilitatea pentru atrocităţile comise împotriva evreilor şi civililor din Ucraina. “Pe teatrul de război răsăritean, soldatul nu este doar un om care luptă în conformitate cu legile războiului, ci şi portdrapelul unui ideal naţional şi un răzbunător al tuturor bestialităţilor comise împotriva popoarelor germane. De aceea, soldatul este obligat să aprecieze deplin necesitatea unei severe, dar juste, Pedepse ce trebuie date speciei subumane a evreimii.” Datoria lor era sa “elibereze pentru totdeauna poporul german de ameninţarea

Represaliile, cu incendierile şi execuţiile lor, nu au luat sfârşit a cu moartea lui Reichenau şi sosirea lui Paulus. De pildă, cam la trei săptămâni după ce fusese instalat noul comandant al Armatei 6, satul Komsomolsk, de lângă Harkov, a fost ars complet cu toate cele 150 de case ale lui, în timpul operaţiunii au fost împuşcaţi opt adulţi, iar doi copii, probabil atât de îngroziţi încât au stat ascunşi, au fost arşi de vii.

După aproape nouă ani de propagandă antislavă şi antisemită a regimului, soldaţii germani erau hotărâţi să maltrateze civilii, chiar dacă puţini dintre ei au acţionat la vremea aceea din respect pentru valorile naziste. Natura războiului a dat naştere unor emoţii pe cât de primitive, pe atât de complexe. Cu toate că au fost cazuri în care soldaţii au şovăit să ducă la îndeplinire ordinele de execuţie, mila firească faţă de civili s-a prefăcut într-o furie incoerentă provocată de ideea că femeile şi copiii nu aveau ce să caute într-o zonă de luptă.

Ofiţerii preferau să evite reflecţiile morale. Ei se concentrau în schimb asupra unei bune ordini militare. Cei care mai credeau în legile războiului erau îngroziţi adesea din cauza comportamentului soldaţilor lor, dar instrucţiunile de respectare a procedurilor nu aveau aproape nici un efect. “Interogatoriile se vor încheia cu eliberarea prizonierului sau cu închiderea lui în lagăr”, sublinia un ordin al Diviziei 371 infanterie. “Nimeni nu trebuie executat fără ordinul comandantului.”

Pe unii îi aducea la disperare amploarea jafurilor. Erau puţini acei soldaţi care plăteau localnicilor pentru vite, păsări şi produse agricole, mai ales din cauză că guvernul german refuza să le asigure raţiile corespunzătoare. “Infanteriştii se duc în grădinile de zarzavat şi iau tot”, avea să scrie în jurnalul său ceva mai târziu, în vara aceea, un comandant de companie din Divizia 384 infanterie, în timpul ofensivei împotriva Stalingradului. “Iau chiar şi obiecte de gospodărie, scaune şi oale. Este scandalos. Se publică interdicţii severe, dar soldatului de rând îi vine greu să se abţină. Este împins de foame să se poarte aşa.” Efectele au fost deosebit de serioase într-o ţara cu un climat atât de aspru ca Rusia. Prădarea rezervelor de hrană a condamnat, odată cu venirea iernii, populaţia civilă la moarte prin inaniţie. Nici miere nu se mai putea face, pentru că civililor li s luase zahărul de care aveau nevoie pentru a menţine în viaţă albinei pe timp de iarnă.

Crudul adevăr, pe care foarte puţini ofiţeri erau dispuşi să-l cunoască, era acela că tolerarea sau sprijinirea de către armată a

doctrinei naziste cu privire la “războiul rasial” pe Frontul de Răsărit ieşea de sub incidenţa legilor militare şi a celor internaţionale, riscând să o transforme într-o organizaţie semicriminală.

Faptul că generalii nu au protestat a demonstrat o totală lipsă de sensibilitate sau de curaj moral. Curajul fizic nu era necesar, în primele etape ale campaniei ruseşti, naziştii nu ar fi îndrăznit să-i facă unui ofiţer superior care obiecta nimic altceva decât să-l îndepărteze de la comandă.

Hitler avea o abilitate nemaipomenită de a-şi manipula generalii.

Cu toate că nu erau nazişti convinşi, majoritatea generalilor din Armata 6 îi erau totuşi loiali lui Hitler, sau cel puţin pretindeau că ar fi. De pildă, o scrisoare scrisă pe 20 aprilie era datată “Ziua de naştere a Führer-ului”, iar proclamaţiile erau încheiate cu “Trăiască Führer-ul!” Dar era în acelaşi timp posibil ca un general să-şi păstreze independenţa şi cariera recurgând la îndemnuri militare şi nu la cele politice. Generalul Karl Strecker, comandantul Corpului 11, om cu o bogată experienţă de război, îşi făcuse o regulă din a nu recunoaşte regimul. Semna ordinele către soldaţii săi: “Cu Dumnezeu înainte. Credinţa noastră este victoria. Heil, bravii mei luptători!” Mai important însă, a contramandat personal ordine ilegale venite de sus, deplasându-se odată cu maşina de la o unitate la alta pentru a se asigura că ofiţerii l-au înţeles. L-a ales pe Groscurth ca şef de Stat-Major şi, împreună, aveau să dirijeze ultimul cuib de rezistenţă la Stalingrad, credincioşi propriului lor simţ al datoriei, şi nu Führer-ului.

Contrar tuturor regulilor războiului, capitularea nu garanta vieţile ostaşilor Armatei Roşii, în cea de-a treia zi a invadării Ucrainei, August von Kageneck, comandantul unui pluton de recunoaştere din Divizia 9 tancuri, a văzut din turela vehiculului său de recunoaştere “oameni morţi lungiţi într-un şir ordonat sub copacii de la marginea unui drum de ţară, toţi în aceeaşi poziţie – cu fata in jos”. Era clar că nu muriseră în luptă. Propaganda nazistă, provocând în egală măsură o frică atavică şi ură, incita ostaşii să ucidă atât din cauza uneia, cât şi a celeilalte, reamintindu-le în acelaşi timp că erau bravi soldaţi germani. Aceasta a avut drept rezultat o combinaţie deosebit de distructivă, dat fiind că încercarea de a controla semnele exterioare ale laşităţii produce cea mai violentă reacţie cu putinţă. Cea mai mare frică pe care propaganda nazistă o încuraja în rândurile trupelor era teama de a fi capturat.

“Ne era frică”, a recunoscut Kageneck, “frică de a cădea în mâinile ruşilor, fără îndoială însetaţi de răzbunare după atacul nostru prin surprindere.”

Ofiţerii fideli valorilor tradiţionale au fost şi mai îngroziţi când au auzit că soldaţii trăgeau fără a ochi în coloanele de