prizonieri sovietici ce-şi târşâiau picioarele în ariergardă. Aceste coloane nesfârşite de oameni învinşi, înfometaţi şi înainte de toate însetaţi în arşiţa verii, cu uniformele şi caschetele lor cafenii (pilotka) pline de praf, erau asimilate unor cirezi de vite. Un ziarist italian, care văzuse multe asemenea coloane, scria: “Cei mai mulţi erau răniţi. Nu aveau bandaje, feţele le erau năclăite de sânge şi praf, uniformele zdrenţuite, mâinile înnegrite. Umblau încet, sprijinindu-se unul pe altul.” Răniţii nu primeau în majoritatea cazurilor asistenţă medicală şi cei care nu puteau mărşălui sau care leşinau epuizaţi erau împuşcaţi. Era interzis ca soldaţii sovietici să fie transportaţi cu maşini germane pentru a nu le infesta cu păduchi sau purici. Să nu uităm că la 3 septembrie 1941 au fost gazaţi la Auschwitz 600 de prizonieri sovietici. Acesta a fost primul experiment cu Zyklon B.

Pentru cei care au ajuns în lagărele de prizonieri, şansele de supravieţuire s-au dovedit a nu depăşi l din 3. În total, din cele 5,7 milioane de soldaţi ai Armatei Roşii, peste trei milioane au murit în lagărele germane din cauza bolilor, a lipsei de adăpost, a foametei şi maltratărilor. Responsabilitatea pentru prizonierii de război îi revenea armatei germane, nu SS-ului sau vreunei alte organizaţii naziste.

Atitudinea ei reaminteşte de cele spuse de Kaiser-ul Wilhelm al Il-lea în 1914 că cei 90 000 de prizonieri ruşi luaţi la Tannenberg “trebuie să fie lăsaţi să moară de foame”.

Pe Frontul de Sud, un lagăr german de Ia Lozovaia, cucerit de sovietici în timpul înaintării din ianuarie a lui Timoşenko, a arătat în ce condiţii înfiorătoare erau ţinuţi prizonierii ruşi, care mureau de frig, inaniţie, maltratări brutale”. Iuri Mihailovici Maximov, din Divizia 127 puşcaşi, capturat în toamna anului 1941, a fost unul din cei duşi la Novo Aleksandrovsk. Aşa-numitul lagăr nu avea colibe, ci era un simplu teren înconjurat de un gard de sârmă ghimpată.

Cei 18 000 de prizonieri erau hrăniţi din douăsprezece cazane în care se fierbeau halci ciudate de carne de cal. Când gardienii de serviciu dădeau prizonierilor ordinul de a se apropia pentru a primi de mâncare, cei care încercau să fugă erau împuşcaţi cu pistolul-mitralieră. Ca un avertisment, cadavrele lor erau lăsate să zacă acolo trei zile.

Ofiţerii germani de pe front doreau, din raţiuni practice, ca prizonierii să fie mai bine trataţi. “Informaţiile lor cu privire la efectivele, organizarea şi intenţiile inamicului ne spun mai mult decât ne-ar putea transmite propriile noastre servicii de cercetare”, menţiona o instrucţiune dată de şeful cercetării din Divizia 96 infanterie. “Ostaşii ruşi”, adăuga el, “răspund la interogatorii cu naivitate.” Secţia de propagandă OKW a emis în acelaşi timp ordine în care se spunea că trebuie încurajate dezertările ruşilor pentru a salva vieţi germane. Dar personalul serviciilor de informaţii de pe front ştia prea bine că măsura “putea funcţiona doar dacă se respectau promisiunile făcute dezertorilor”. Necazul era că aceştia erau de obicei trataţi la fel de prost ca şi ceilalţi prizonieri.

Dispreţul lui Stalin faţă de legile internaţionale favoriza planurile lui Hitler referitoare la un război de nimicire, astfel încât, atunci când, la mai puţin de o lună după declanşarea invaziei, Uniunea Sovietică a propus o aderare reciprocă la Convenţia de la Haga, nota a rămas fără răspuns. Stalin nu credea prea mult în respectarea regulilor, dar fusese de-a dreptul zguduit de ferocitatea Bacului german.

Intre rândurile Armatei Roşii nu exista nici un echivalent formal al comenzii primite de Wehrmacht, însă membrii SS şi, mai târziu, alte categorii precum gardienii din lagăre şi membrii Poliţiei Secrete de Campanie puteau fi aproape siguri că vor fi împuşcaţi dacă ar fi fost capturaţi. Piloţii şi servanţii tancurilor riscau, de asemenea, să fie linşaţi, dar în general împuşcarea prizonierilor era mai curând întâmplătoare, nu calculată, în timp ce actele de cruzime turbată erau localizate şi inconstante. Autorităţile sovietice doreau cu disperare să facă rost de prizonieri, mai ales ofiţeri, pentru a-i supune interogatoriilor.

Pentru partizani, inclusiv detaşamentele Armatei Roşii şi trenurile sanitare reprezentau ţinte legitime, puţini fiind piloţii sau mitraliorii care să ierte ambulanţele sau spitalele de campanie. Un medic din Divizia 22 tancuri observa: “Ambulanţa mea avea o mitralieră montată deasupra şi pe părţi purta semnul Crucii Roşii. Acest simbol era o farsă în Rusia şi servea drept semn doar pentru oamenii noştri.” Cel mai grav incident a avut loc pe 29 decembrie 1941, când a fost capturat un spital de campanie german la Feodosia, pe coasta Crimeii. Infanteria marină sovietică - se pare că majoritatea ostaşilor erau beţi - a ucis în jur de 160 de răniţi germani. Dintre aceştia din urmă, unii au fost aruncaţi pe ferestre, alţii au fost scoşi afară, udaţi şi lăsaţi să moară îngheţaţi. Atrocităţile comise întâmplător şi primitiv de ostaşii Armatei Roşii în primele optsprezece luni - ar fi fost desigur mai multe dacă nu s-ar fi retras atât de repede - le-au sugerat multor germani comparaţii cu Războiul de Treizeci de ani. O legătură mai potrivită, totuşi, ar fi fost cu războiul civil din Rusia, unul dintre cele mai sălbatice conflicte ale secolului XX, pe care cruciada lui Hitler împotriva bolşevismului a reuşit să-l reaprindă. Dar, pe măsură ce războiul înainta, furia şi dorinţa arzătoare de răzbunare ale ruşilor au fost stârnite din nou de ştirile cu privire la atrocităţile comise de germani în “teritoriile ocupate”: sate arse până în temelii ca represalii, civili înfometaţi, masacraţi şi deportaţi în lagăre de muncă. Aceasta impresie de genocid împotriva slavilor a dat naştere, alături de dorinţa de răzbunare, la hotărârea nemiloasă de nu fi învinşi.

Generalul Paulus nu a preluat comanda Armatei 6 într-un moment prea liniştit şi, probabil, a fost afectat mai mult decât a arătat de moartea lui Reichenau. Prima sa experienţă în calitate de mare comandant în ianuarie 1942 a coincis cu ofensiva generală prost gândită a lui Stalin, ce a urmat succesului repurtat de Armata Roşie în jurul Moscovei. Era, într-adevăr, un moment dificil pentru toate forţele germane de pe Frontul de Sud. Armata 11 din Crimeea, de sub comanda generalului von Manstein, nu reuşise încă să cucerească Sevastopolul, iar un atac prin