surprindere al trupelor Armatei Roşii din Caucaz a dus la ocuparea Peninsulei Kerci la sfârşitul lui decembrie. Hitler, furios la culme, l-a trimis în faţa Curţii Marţiale pe comandantul corpului de armată, generalul von Sponeck.

Paulus şi-a mutat Cartierul General la Harkov, obiectivul mareşalului Timoşenko. Temperatura scăzuse la treizeci de grade sub zero, uneori chiar şi mai mult. Transporturile germane pe calea ferată şi pe drumuri nu se puteau efectua din cauza îngheţului, iar căruţele trase de cai puteau asigura doar raţiile minime.

Timoşenko plănuise să izoleze regiunea industrială Donbas şi să prindă Harkovul într-o încercuire uriaşă, însă doar forţele din partea sudică a învăluirii au reuşit să penetreze liniile germane. A fost o lovitură încununată de succes, prin care s-a realizat un intrând de circa 100 de kilometri în adâncime. Armata Roşie ducea însă lipsă de resurse şi de trupe de rezervă aşa că, după două luni de lupte crâncene, atacurile s-au oprit.

Armata 6 rezista, dar Paulus era totuşi neliniştit. Feldmareşalul Vort Bock, pe care Hitler îl numise cu destulă reţinere la comanda Crupului de Armate Sud, credea că fusese mult prea precaut în contraatac. Paulus şi-a păstrat comanda cu ajutorul protectorului său, generalul Halder. În schimb, a fost mutat şeful său de stat-major, colonelul Ferdinand Heim. În locul lui a venit colonelul Arthur Schmidt, ofiţer de stat-major, un bărbat subţirel, cu trăsături puternice si limbă ascuţită, provenind dintr-o familie de comercianţi. Schmidt, încrezător în propriile sale aptitudini, i-a făcut pe unii din cei de la Cartierul General al Armatei 6 să-i întoarcă spatele, dar avea şi sprijinitori. Paulus se bizuia foarte mult pe judecata lui, şi ca atare Schmidt a jucat un rol important, unii spun chiar excesiv, în determinarea cursului evenimentelor ce aveau să se desfăşoare mai târziu în anul acela.

La începutul primăverii, în 1942, diviziile ce aveau să piară la Stalingrad erau interesate prea puţin de bârfele care circulau în rândul personalului. Preocuparea lor imediată erau completarea efectivelor şi reînarmarea. Este cât se poate de elocvent pentru curajul şi mobilitatea spirituală a Wehrmacht-ului (fără a spune însă mai nimic despre simţul ei de autoapărare) faptul că amintirea iernii năprasnice li s-a şters practic din minte imediat după venirea primăverii şi a noului echipament. “Moralul era din nou ridicat”, îşi amintea un comandant, a cărui companie a avut în sfârşit o garnitură completă de optsprezece tancuri. “Eram în stare bună.” Nu îi deranja foarte mult faptul că până şi versiunea cu ţeava lungă a tancului Mark III avea doar un singur tun cu calibrul de 50 mm, al cărui obuz nu reuşea întotdeauna să penetreze tancurile sovietice.

Cu toate că nu s-a anunţat nimic în rândurile diviziilor, toată lumea ştia că nu va mai dura mult până la începerea unei ofensive majore, în martie, generalul Pfeffer, comandantul Diviziei 297 infanterie, spunea, mai în glumă, mai în serios, unui căpitan căruia nu-i prea convenea să fie trimis în Franţa la un curs pentru comandanţii de batalioane: “Fii mulţumit că iei o pauză. Războiul va fi destul de lung şi destul de violent ca să-l simţi din plin.”

Pe 28 martie, generalul Halder s-a dus la Rastenburg pentru a prezenta planurile cerute de Hitler pentru cucerirea Caucazului şi a sudului Rusiei până la Volga. Nu bănuia că la Moscova Stavka studia proiectul lui Timoşenko pentru o nouă ofensivă în zona Harkov.

Pe 5 aprilie, Cartierul General al Führer-ului a emis ordine pentru ca această campanie să conducă la “victoria finală” în Răsărit. In timp ce se preconiza ca Operaţiunea Lumina Nordului, desfăşurata de Grupul de Armate Nord, să ducă la cucerirea Leningradului şi la realizarea joncţiunii cu finlandezii, ofensiva principală - Operaţiunea Siegfried, reintitulată apoi Operaţiunea Albastru - să aibă loc în sudul Rusiei.

Hitler continua să fie convins de “superioritatea calitativă a Wehrmacht-ului asupra sovieticilor” şi considera că nu era nevoie, rezerve, ca şi cum odată cu îndepărtarea comandanţilor grupurilor de armate şi-ar fi şters din memorie eşecurile recente.

Feldmareşalul von Bock, cel care a fost cel mai rapid reinstalat, se îndoia că germanii aveau forţa de a cuceri, darămite să şi menţină, terenurile petrolifere din Caucaz. Se temea că Uniunea Sovietică nu-şi epuizase toate rezervele, aşa cum credea cu atâta tărie Cartierul General al Führer-ului. “Marea mea îngrijorare - că ruşii ne-ar putea devansa cu propriul lor atac - scria el în jurnalul său la 8 mai, nu s-a diminuat.”

În aceeaşi zi, Bock l-a întâmpinat pe generalul Walther von Seydlitz-Kurzbach, cel care spărsese încercuirea de la Demiansk.

Seydlitz, artilerist, era descendentul strălucitului general de cavalerie al lui Frederic cel Mare, despre care se spunea că în tinereţe ar fi putut trece în galop printre palele unei mori de vânt în mişcare, dar îşi câştigase faima cu marea victorie de la Rossbach din Războiul de Şapte ani, unde escadroanele sale au învins. Walther von Seydlitz era şi el impulsiv şi, asemenea strămoşului său, va fi ocolit de noroc şi va avea o bătrâneţe amarnică. Seydlitz a ajuns într-o după-amiază pe calea aerului de la Konigsberg, unde petrecuse câteva zile de permisie împreună cu soţia sa, înainte de a prelua comanda Corpului 51. Atunci când cei doi soţi şi-au luat rămas-bun la aeroport nu şi-au imaginat “că avea să fie un rămas-bun pentru aproape paisprezece ani”.

A doua zi, Seydlitz a plecat spre Harkov. Oraşul, după cum a constatat el, nu fusese serios avariat atunci când fusese cucerit.

“Clădirile erau de regulă de pe vremea ţarilor, cu excepţia unei noi universităţi, construită în bombasticul stil stalinist, şi o uriaşă fabrica de tractoare ridicată de americani, în centru, aproape totul este construit din cărămidă.”

In noua sa mare unitate, a constatat că avea două divizii mecanice, Divizia 44 infanterie, succesoarea vechiului regiment habsburgic Hoch- şi Deutschmeister, precum şi Divizia 297 infanterie a generalului Pfeffer.

Pe 10 mai, Paulus i-a prezentat feldmareşalului von Bock proiectele sale de plan pentru Operaţiunea Fridericus, eliminarea intrândului Barvenkovo câştigat de Timoşenko în timpul ofensivei din ianuarie. Temerile lui Bock în legătură cu un atac rusesc s-au materializat chiar mai devreme decât se aşteptase. Timoşenko adunase 640 000 de oameni, l 200 de tancuri şi aproape o