eşti plătit ca un slujbaş de rând, nu ca un ofiţer! Ţi-ar lua un an ca să-l plăteşti. Hai, saltă-l în spinare şi ţine-te de fundul meu! Mergem să ne distrăm niţeluş cu vecinii! Unde-i lepra de profesor? Dacă a fugit, îi vâr în cur băţul ăla de arătat la tablă!

– Aici sunt, murmură speriat profesorul, iţindu-şi capul dintr-o groapă.

– E-n ordine, grohăie Micuţul mulţumit. O s-o păţiţi amândoi dacă mă supăraţi. Luaţi muniţia şi daţi-i drumul! Cel mai grav lucru care vi se poate întâmpla este să vă alegeţi cu fundurile ciuruite şi să nu mai puteţi sta pe oliţă!

– Mai repede, mai repede, eroi prăpădiţi! Bătrânul îi goneşte nervos. Haideţi! Strângeţi rândurile! Ţineţi-vă după tancuri!

– Cred că ai înghiţit rahat şi ţi s-a urcat la cap, ţipă Porta. Strânge tu rândurile, dacă ţi s-a urât cu viaţa! Nu vreau s-o păţesc din cauza unui glonţ! Nu m-am oferit voluntar ca să mă las omorât de bunăvoie.

– Pas alergător, pas alergător! Întotdeauna fuga asta blestemată, înjură Micuţul sălbatic şi se agaţă de cârligul de remorcare al P-4-lui. În curând o să-mi calc pe boaşe! Mi s-au tocit picioarele până-n gât!

Orizontul e în flăcări. Rachetele bateriilor noastre sfredelesc cerul şi "orgile lui Stalin" le ţin isonul.

Mitralierele ruseşti Maxim ne hărţuiesc din spate şi din flancuri. Ne repezim spre ele cu grenade de mână şi mine S, apoi lichidăm supravieţuitorii în luptă corp-la-corp. Totul se petrece cât ai clipi!

– En avant, marche! Vive la mort! ţipă fanatic Legionarul, înfigându-şi cuţitul maur într-un locotenent rus. Se împiedică de un cadavru, zburându-i Kalaşnikovul din mână.

Strigătele de luptă ale Legionarului răzbat sistematic prin perdeaua de ninsoare.

– Iar fierbe sângele capiului ăluia de luptător al deşertului! râde Porta batjocoritor.

– E nebun de legat! îşi dă cu părerea Gregor. De ce dracu' se luptă chiar aşa? Nu-l place nici pe Adolf şi nu iubeşte nici bătrâna Germanie.

– Poate că l-a muşcat o cămilă de cur pe când se fâţâia prin Sahara împreună cu ceilalţi de teapa lui şi îi jugănea pe arabi, glumeşte Porta.

Bateriile ruseşti de câmp se pornesc să tragă. Obuzele explodează nu departe de noi, aruncând în aer zăpadă, pământ şi cadavre îngheţate.

Blestemând şi înjurând, ne luptăm cu mormanele de zăpadă; uneori ne scufundăm până la subsuori şi ne eliberăm foarte greu.

Ajungem din nou la şosea, unde facem pur şi simplu piruete alunecând pe oglinda gheţii. Tălpile netede ale cizmelor nu se pot menţine pe gheaţă.

Automatele ruseşti mătură drumul cu rafale lungi, secerătoare. Grenadele de mână cad lângă noi, scuipând flăcări infernale. Înaintăm în salturi lungi; sărim peste un detaşament de infanterişti care stau în zăpadă cu mâinile ridicate, crezându-ne ruşi.

– Eroii Führerului sunt niţeluş obosiţi? rânjeşte Micuţul, trimiţând o rafală scurtă la picioarele unui Unterfeldwebel.

– Înainte, tovarăşi! Cel mai direct drum spre casă e via Moscova! strigă batjocoritor Porta.

Cu cazmalele şi baionetele ascuţite, detaşamentul atacă poziţiile ruseşti. Micuţul trimite o rafală puternică în deschizătura de observaţie a postului de apărare. Dezastrul e înfiorător când gloanţele încep să ricoşeze în adăpostul de beton. Rămân foarte puţini supravieţuitori. Sunt, pur şi simplu, tăiaţi în bucăţi de un foc concentric al proiectilelor.

Arunc o grenadă de mână cu atâta putere în direcţia celei mai îndepărtate cazemate, încât aproape că-mi iese braţul din încheietură. Explozia mă azvârle înapoi cu o forţă incredibilă şi-mi smulge tot aerul din plămâni. Postul e aruncat în întregime în aer şi cade înapoi cu susul în jos. Grenada mea a nimerit, probabil, în depozitul cu muniţii de rezervă.

Suflul îi azvârle în sus pe Micuţul şi pe profesor, după care îi trânteşte în zăpadă.

– Eşti nebun? zbiară Micuţul, roşu de furie, dezgropându-se dintr-un morman de zăpadă. Nu aşa se umblă cu un explozibil atât de puternic, tembelule! Aproape că mi-au ţâşnit şi cizmele din picioare!

Apar două tunuri autopropulsate. Cel din faţă se opreşte în vârful unei cazemate şi se roteşte pe şenile, ca un om care-şi striveşte ţigara cu talpa bocancului. Lemnul şi betonul se sfărâmă. Oamenii striviţi urlă, iar tancul îşi continuă dansul până ce glasurile se sting.

Arunc o grenadă într-un cuib de mitralieră. Schije de lemn sfâşie aerul.

O Maxim se răstoarnă, cu ţeava îndreptată spre pământ. Pe radiator atârnă rămăşiţele unui soldat rus, cu faţa complet sfârtecată.

În jur auzim bubuiturile tipice tunurilor de pe tanc. Un Rittmeister, înalt, şi slab, cu o bonetă de ofiţer trasă şmechereşte pe ochi, ne supraveghează.

– Haideţi, haideţi. Nu vă opriţi! Demonstraţi-le că sunteţi soldaţii Führerului!

– Şi tu eşti un morman de rahat împuţit, asta eşti! mârâie Micuţul scos din minţi, însă nu suficient de tare încât să-l audă Rittmeisterul.

– Câţi cretini au diaree verbală în războiul ăsta, mormăie Porta, scuipând iritat în urma deşiratului Rittmeister. Deodată, ofiţerul e rănit. Sângele îi ţâşneşte din faţă şi se prăbuşeşte cu un ţipăt ascuţit. Eleganta bonetă i se rostogoleşte pe zăpadă şi se agaţă într-o tufă. Gregor îi ia arma - un Kalaşnikov râvnit de noi toţi. Barcelona rupe o jumătate din plăcuţa de identitate şi o pune în buzunar.

– Încă o balegă pe mormanul de gunoi al armatei. Vino, moarte, vino…! murmură Legionarul.

Brusc, Leutnant Braun îşi azvârle automatul şi se lasă moale peste cutiile goale de muniţie. Ne oprim şi-l privim. Se uită la noi cu nişte ochi de gheaţă.

– În curând o să se-ndrepte către Soare-apune, rânjeşte Heide, arogant.

– Ce se-ntâmplă aici? întreabă Oberleutnant Löwe, care coboară de la grupul de comandă, alunecând pe-o pantă.

Heide arată spre Leutnant Braun, râzând:

– Laşitate în faţa inamicului, spune el dintr-o suflare, cu o expresie sălbatică pe chip.

– Iar începe ticălosul ăsta însetat de sânge, se răsteşte Micuţul. De ce dracu' nu-ţi scoţi capul mai la vedere ca să ţi-l găurească Ivan?

– Gura! mârâie Löwe. Am eu grijă de asta! Ridică-te, Braun! Hai, omule, scoală!

Leutnant Braun priveşte în gol. Pare că-i pe altă lume.

– I-a pierit toată vlaga, exclamă uimit Micuţul. N-a mai rămas nimic din el!

Löwe îl scutură pe ofiţerul înmărmurit, dar fără nici un rezultat.

– A luat-o pe scurtătură către Valhalla, asta e, zice Gregor, dând din umeri cu indiferenţă.

– Plecaţi de-aici! ordonă Löwe. Lăsaţi-l, să se ocupe medicii de el.

Terenul e înclinat. Urcăm cu un efort inuman. Micuţul mă apucă de umăr în clipa în care mă dezechilibrez şi încep să alunec