într-un hău. Privesc în golul de dedesubt şi mă apucă ameţeala. Răcnind şi înjurând, ne luptăm cu urcuşul şi blestemăm Armata germană cu obiectivele ei cu tot, Germania şi părinţii care ne-au adus pe lumea asta blestemată. Mulţi renunţă şi se lungesc în zăpadă, însă comandanţii de pluton şi de grupă îi ridică şi-i silesc să continue drumul. Heide e din cale-afară de zelos. Vocea lui pătrunzătoare, glacială, răsună în depărtare.

– Închipuiţi-vă, am ajuns aici ca voluntar, mârâie Albert cu faţa îngropată în zăpadă, atârnând de crengile unui tufiş ca să nu alunece pe gheaţă. Asta e pedeapsă de la Dumnezeu. N-ar fi trebuit să mă piş în vinul episcopului din München. A făcut icter din cauza asta. Porcul!

Crampoanele de căţărare ale Legionarului alunecă şi automatul i se rostogoleşte pe pantă. Îl priveşte cu tristeţe cum dispare, lăsând în urma sa un nor alb.

Ştim cu toţii foarte bine că, din punct de vedere statistic, e imposibil ca nişte soldaţi din linia-ntâi ca noi să supravieţuiască acestui război. Dar ne-am păstrat speranţa şi suntem recunoscători pentru fiecare zi câştigată, bucurându-ne că încă suntem în viaţă.

Acest atac în care dăm dovadă de un curaj vecin cu nebunia, departe de a putea fi numit chibzuit, nu are absolut nimic de-a face cu eroismul. Este pur şi simplu o luptă disperată.

Cartierul General al corpului de armată a primit ordin să ia cu asalt culmile, iar regimentul nostru a primit dispoziţia de a-i izgoni pe ruşi din închisoarea OGPU şi de a se menţine pe poziţie orice s-ar întâmpla. Cei ce ocupă puşcăria de pe deal pot avea controlul întregului sector al frontului. Ne luptăm de aproape patru săptămâni. Ambele părţi au pierdut câteva batalioane, dar nici un soldat german n-a pus încă piciorul înăuntru. De câte ori am ajuns mai aproape de ziduri, am fost respinşi. Se pare că de data asta trebuie să reuşim. Au fost pregătite pentru atac două divizii de veterani. Nouă ne-a fost anexat un batalion de Pionieri, care târăsc după ei nişte arme ciudate. Tunuri cu harpoane pentru aruncarea frânghiilor de escaladare a pereţilor închisorii. Acum ne folosim de ele ca să urcăm dealul, care e aproape la fel de înalt ca un munte. Abia apoi va urma cucerirea puşcăriei.

Circulă zvonuri sinistre în legătură cu ceea ce se petrece în închisoarea OGPU. Se spune că înăuntrul zidurilor sunt torturaţi mii de prizonieri. Artileria noastră o bombardează de patru zile şi se pune problema dacă cei dinăuntru mai sunt în viaţă. Julius Heide, care e întotdeauna bine informat, ne spune că e o închisoare veche, care era aici încă dinaintea revoluţiei! Acum, Poliţia secretă din Rusia o foloseşte ca punct de tranziţie, iar prizonierii sunt aduşi de la districtele militare ale Kievului şi Harkovului.

După trei zile de luptă crâncenă, am cucerit o poziţie pe prima culme. Pe jumătate morţi, ne tolănim în tancuri. Plămânii ne dor ca şi cum am fi fost înjunghiaţi cu pumnale de gheaţă. Suntem leoarcă de sudoare, deşi e un frig de moarte.

Leutnant Braun e din nou cu noi. Stă culcat pe spate, clipind des. E ca un mort printre cei vii.

Oberleutnant Löwe, mânjit pe faţă, stă rezemat de un pom care-l protejează puţin contra vântului tăios. Bătrânul priveşte trist în gol şi îşi umple pipa cu căpăcel de argint. Nu reuşeşte să şi-o aprindă. Tutunul e umed.

Micuţul s-a tolănit pe burtă, cât e de lung, lângă Porta. Îi. urmăreşte cu coada ochiului pe profesor şi pe fostul Oberst şi pufăie ca de obicei din trabuc.

– Îi cam ţii din scurt pe ăştia doi, observă Porta, zâmbind din colţul gurii. Că veni vorba, ce-au făcut?

– Ce-au făcut, ce-au făcut! zbiară Micuţul răguşit. (Îşi suflă nasul cu mâna.) N-au făcut nimic! Atâta le trebuie să mai încerce să şi facă ceva! Ia te uită! Să nu-i văd în ochi. Nu pot să suport profesorii! De când am ieşit din Casa de copii! Atunci am jurat să-i las laţi pe toţi pe care pun mâna. Şi tâmpitul de colo e unul dintre cei mai afurisiţi! Spune că e Oberschulrat. El e dobitocul care a intrat în biroul companiei şi a început să turuie cum că el e infanterist, dar de fapt e Oberschulrat. Şi de aceea ar vrea să meargă cât mai curând posibil la Şcoala de ofiţeri. L-am cerut eu, iar Feldwebel Schluckebier, care nici el nu înghite profesorii, mi l-a dat. "Şcoala de ofiţeri!" a mârâit el "Îi dau eu lui şcoală de ofiţeri! Până la urmă n-o să se mai aleagă nici praful de el!"

– Bine, dar cu Oberstul ce-i? întreabă Gregor. Nu e profesor şi există o mulţime de colonei sus-puşi. Amicul nostru Hinka e băiat de treabă, nu?

– Hinka e în regulă, răspunde Micuţul, dar nenorocitul ăsta nu e. Chiar deloc. Prietenul meu Stabsgefreiter Frick din Statul-Major al Diviziei mi-a povestit destule despre el. La Sennelager i se spunea "maniacul ucigaş de recruţi". Era cel mai dat dracului instructor din Westfalia şi Renania. Totuşi, lista recruţilor morţi a devenit brusc mult prea lungă şi atunci s-a făcut o anchetă. Până să-şi dea seama ce se întâmplă, s-a trezit la Germersheim, cu tinichelele de pe umăr lipsă! Totuşi, avea relaţii mari şi a scăpat de plimbarea pe lumea ailaltă cu ajutorul a doisprezece prieteni care să-l conducă înarmaţi spre pardesiul de scânduri. Amicii ăştia l-au făcut scăpat în drum spre cimitir, şi l-au trimis aici, acordându-i şansa să redevină erou şi să-şi recapete tinichelele de pe umeri. Schluckebier mi l-a făcut cadou de ziua mea. Ia uitaţi-vă la el! Nu-i mai strălucesc galoanele în ochi! E carne de tun şi nimic altceva. Dar totuşi a învăţat ceva. A învăţat ce e un Obergefreiter!

– Oricum, ai grijă, îl avertizează Bătrânul. Chiar dacă e degradat, are încă relaţii. Şi pe urmă, n-o să fie prea greu să-i zboare cineva gradele şi unui rahat de Obergefreiter ca tine!

– Nu dau nici doi bani pe relaţiile lui, declară Micuţul cu mândrie. Plăcerea de a-l lichida merită orice sacrificiu!

– Eşti ţicnit, spune Bătrânul, dând din cap. Până la urmă reuşeşte să-şi aprindă pipa.

– Haideţi, haideţi! Ridicaţi-vă! Mişcarea! zbiară