– Iar stă Ivan pitit prin ascunzători, declară Porta, după o oră în care nu s-a arătat nici picior de rus.

– Nu te lăsa păcălit, îi spune Gregor. Tovarăşul Ivan e cel mai afurisit şi cel mai parşiv ticălos din lume. Tocmai când îţi închipui că l-a înghiţit pământul, te trezeşti că-ţi cauţi o bucată de creier pe care ţi-a suflat-o javra de rusnac.

– Doaaamne, nu-mi place treaba asta, bombăne Albert. Dealurile astea nenorocite pot ascunde un întreg Corp de armată, iar noi suntem total expuşi. Până să ne dezmeticim, o să ne trezim pe cap cu un regiment întreg de cazaci călare pe gloabe. La dracu', locul ăsta trăsneşte de duhoarea gloabelor lor.

– Nu-ţi plac caii? întreabă Porta.

– Îi urăsc, mârâie Albert, dezvelindu-şi gingiile ca un lup întărâtat. Ţi-am mai spus, bătrânul meu a fost toboşar la Husari. Când murea un cal, primea carne pe gratis. Mâncam carne de cal de două ori pe zi, iar noi, puştii, puţeam atât de tare a cal încât nu puteam trece pe lângă grajduri fără să necheze mârţoagele în urma noastră. Cai! Isuse Hristoase! Cum treci pe lângă curul lor ţi se şi băşesc în nas!

Imediat după miezul nopţii, pe o furtună orbitoare de zăpadă, compania ajunge la un colhoz ce pare părăsit în grabă de inamic. Echipamentul abandonat e împrăştiat pretutindeni. Micuţul descoperă două mitraliere grele, cu triplu tambur. Una i-o dă lui Porta, împreună cu o cutie de gloanţe dum-dum.

– La ce dracu' o să folosiţi chestiile astea? întreabă uimit Bătrânul.

– O să vezi tu, râde Porta. Întâi le retezăm, ca să nu ocupe prea mult loc, si apoi împuşcătura o să aibă un efect mai mare. Când vor ţâşni gloanţele pe ţeavă, tovarăşul Ivan va trebui să se bage-n gaură de şarpe ca să nu se trezească fărâme!

– Putem castra întreaga Armată Roşie dintr-o lovitură! hohoteşte Micuţul.

– Astea o să ne aducă numai necazuri, îi previne Gregor. Dacă vă prinde Ivan cu ele, vi le bagă-n fund şi vă zboară creierul!

– Isuse din Nazaret, răzbate din pivniţă glasul uimit al lui Porta. Am dat peste depozitul principal de alimente al comuniştilor! (Îşi scoate capul prin chepeng.) Putem să gătim borş, fiilor, ciorba preferată a Armatei Roşii, râde el. Băieţi, ajutaţi-mă să iau ceaunul ăsta. Sunt sigur că e cel mai mare din lume.

– Totul e mare în Rusia, filosofează Barcelona. Ştiai că ruşii îşi cumpără întotdeauna încălţăminte cu două numere mai mare? Le dă mai multă siguranţă de sine.

– Tu cureţi ceapa, îi ordonă Micuţul profesorului, şi apoi o tai în felii subţiri. Iar tu, bolovane, se întoarce el către fostul Oberst, tu te ocupi de sfeclă şi de varză! Şi ai grijă ce faci, că-ţi deşurubez urechile!

Porta duce pe cap un sac de făină şi la brâu şi-a legat un ştergar cenuşiu de atâta jeg. Îl privim ca pe bucătarul-şef de la Grand Hotel din Paris.

– Ia să vedem, exclamă el nerăbdător, jucându-se cu un cuţit pe deasupra capului. Pentru început avem nevoie de cinci litri de apă. Nici o picătură în plus sau în minus. Julius, tu care eşti un perfecţionist prusac, o să torni apa. Mai departe! Avem şi puţină carne de vacă. Ne trebuie trei kilograme, apoi încă un kilogram jumate de carne de porc. După asta, cinci legături de praz, una la fiecare litru de apă, şi patru sute grame de varză. Noi o să punem cinci sute. Nu strică. Un kilogram de sfeclă, o jumătate de ţelină şi o mână de pătrunjel. Avem aşa ceva?

– Nu avem pătrunjel, spune Bătrânul.

– Putem pune mărar în loc de pătrunjel? Din ăsta e destul, propune Micuţul, iţindu-şi capul din pivniţă. S-a instalat ca paznic la provizii.

– Să-ncercăm, se-nvoieşte Porta. S-ar putea ca borşul să iasă mai bun aşa. Pentru numele lui Dumnezeu, avem cinci căpăţâni de usturoi? Fără asta nu mai iese nimic!

– Aici, răspunde Micuţul, aruncându-mi o funie întreagă. Pune-i tot! O să-i dea un gust mai bun! David, fiul blănarului jidan, spunea întotdeauna că nu te poţi sătura niciodată de usturoi. Îţi ridică mădularul ca pe un catarg de steag la ziua lui Adolf!

– Mai avem nevoie de nişte smântână acră, spune Porta. Îmi trebuie neapărat smântână acră!

– Pune oţet, sugerează Gregor. Asta acreşte precis.

– Acum nu ne mai lipsesc decât untul, sarea şi piperul, exclamă Porta şi începe să fredoneze cântecul lăptarului beat.

– Cât de mult piper? întreabă Micuţul din pivniţă. Aici nu-i decât un sac!

– Idiotule, şuieră Porta. Nu-i nevoie decât de-o linguriţă.

– Fierbe apa, avertizează Heide, alergându-l pe profesor de cinci ori în jurul ceaunului.

– Daţi-i drumul, strigă Porta. Cepele, prazul alb, varza. Jumătate de sfeclă şi ţelina tăiată subţire.

– Totu-i gata! Oligofrenii ăştia ai mei şi-au făcut treaba. Dacă nu eşti mulţumit, spune-mi mie şi-i aranjez eu imediat pe amândoi!

– Mai tacă-ţi gura, Micuţule! Vorbeşti prea mult şi mă calci pe nervi, avertizează Porta. Şi-acum să rumenim legumele în unt nesărat din Ucraina. Ivan face cel mai gustos unt din lume. Dacă Grofaz{20} a intrat în Rusia pentru unt, atunci o să-l urmez până la capăt! Să punem carnea şi, până când se face, cântăm "aria vânătorului" din Jägerbrauten. Micuţul şi Albert sunt baritonii, iar Heide şi Gregor sopranele. Sunteţi gata?

Porta bate tactul pe buza oalei cu lingura de lemn şi din colhozul jegos răsună pe întinsul stepei "aria vânătorului". Porta îi acompaniază; lovindu-se ritmat cu mâinile pe piept, îi cade punga cu făină de pe cap. Îşi pune piciorul pe spinarea profesorului, care stă pe podea şi curăţă mitraliera grea, conform ordinelor Micuţului, cu o atitudine de vânător sadea.

– Der Förster ist tot, Der Wilddieb lebt!{21} cântă el cu un glas pătrunzător.

– Ia ascultaţi-l, strigă Micuţul încântat. Nu-i aşa că le zice al dracului de bine?

Ne aşezăm în cerc lângă ceaun. Porta fredonează un cântec rusesc de seceriş, în timp ce pune şi usturoiul înăuntru, amestecându-l cu restul legumelor.

– N-ar merge şi o raţă la chestia asta? întreabă Micuţul. Fă rost de-o raţă! îi ordonă el fostului Oberst, care întâmplător găseşte una.

– Să-ţi explic cum e cu raţa, spune Porta. Oricine ar trebui să ştie asta. Există două feluri de borş. Unul obişnuit, pe