La uşa de la intrare, Breuer îl ajută pe Freud să-şi pună haina.

  — Nu, Sâg, nu asta-i problema. Te asigur că nu voi întâmpina nid o greutate în a câştiga încrederea filosofului nostru şi a-l face să-mi destăinuiască totul. Problema este ce să fac cu ce aflu.

  — Da, ce vei face dacă e tipul sinucigaş?

  — Dacă mă conving că are într-adevăr de gând să se omoare, îl închid imediat – ori la azilul de nebuni de la Brunfeld, ori poate într-o clinică particulară ca a lui Bres-lauer la Inzerdorf. Dar, Sâg, nu asta va fi problema. Gândeşte-te – dacă are, într-adevăr, intenţii de sinucidere, se va mai deranja să se consulte cu mine?

  — Da, bineînţeles! Freud, părând tulburat, se bătu cu palma peste frunte pentru încetineala cu care gândise.

  Breuer continuă:

  — Nu, adevărata problemă va fi ce să fac cu el dacă nu e tipul sinucigaş, dacă pur şi simplu suferă foarte tare.

  — Da, zise Freud, ce faci atunci?

  — în acest caz, va trebui să-l conving să vadă un preot. Sau poate să facă o cură lungă la Marienbad. Sau să inventez eu un mijloc de a-l trata!

  — Să inventezi un mijloc de a-l trata? Ce vrei să spui, Josef? Ce fel de mijloc?

  — Mai târziu, Sâg. O să vorbim mai târziu. Acum, afară cu tine! Nu mai sta în camera asta încălzită cu haina aia groasă pe tine.

  Pe dhd trecea pragul, Freud întoarse capul.

  — Cum ai spus că-l cheamă pe filosoful ăsta? Cineva de care am auzit?

  Breuer ezită. Amintindu-şi că Lou SalomŁ îl conjurase să păstreze taina, sub impulsul momentului inventă un nume pentru Friedrich Nietzsche, după codul cu care o desemnase pe Anna O. s-o reprezinte pe Bertha Pappen-heim.

  — Nu, e un necunoscut. Numele este Miiller. Eckart Muller.

  CAPITOLUL 4

  LJouă săptămâni mai târziu, Breuer şedea în cabinetul său, îmbrăcat cu un halat alb, şi citea o scrisoare de la Lou Salome:

  23 noiembrie 1882

  Dragă domnule Dr Breuer, Planul nostru merge. Profesorul Overbeck este întru totul de acord cu părerea noastră că situaţia este cu adevărat foarte periculoasă. Niciodată nu l-a văzut pe Nietzsche într-o stare atât de proastă. îşi va exercita toată influenţa posibilă pentru a-l convinge să vă viziteze. Nici eu, nici Nietzsche nu vom uita vreodată bunătatea pe care ne-o arătaţi acum, la nevoie.

  Lou Salomă „Planul nostru, părerea noastră. Mereu «al nostru»." Breuer puse jos scrisoarea – după ce o citise probabil pentru a zecea oară de când sosise, cu o săptămână în urmă – şi luă oglinda de pe birou pentru a se privi spunând „al nostru". Văzu un cerc roz subţire format din buze, încon-jurând o gaură mică neagră în mijlocul bărbii castarui. Deschise gura mai larg şi privi buzele elastice întinzându-se în jurul dinţilor îngălbeniţi care-i ieşeau din gingii ca nişte pietre de mormânt pe jumătate îngropate. Păr şi gaură, corn şi dinţi – arici, morsă, maimuţă, Josef Breuer.

  Detesta să-şi vadă barba. Vedeai din ce în ce mai des pe străzi, în ultima vreme, bărbaţi complet bărbieriţi; când va găsi el curajul să-şi radă toată claia aceea? Detesta şi firele cărunte care i se insinuau în mustaţă, în partea stingă a bărbiei şi în favoriţi. Aceste smocuri cărunte erau, o ştia, vestitorii unei neînduplecate invazii hibernale. Şi nimic nu va opri marşul orelor, al zilelor, al anilor.

  Breuer detesta tot ce reflecta oglinda – nu numai invazia căruntă şi părul şi dinţii animalici, dar şi nasul coroiat, îndreptat spre bărbie, urechile absurd de mari şi fruntea masivă, pleşuvă – chelirea începuse de acolo şi îşi croise, fără milă, drum spre spate, arărându-i cu neruşinare craniul gol.

  Şi ochii! Breuer se relaxa şi se privi în ochi; acolo afla întotdeauna tinereţe. Clipi. Adesea clipea şi-şi făcea cu ochiul – lui, cel adevărat, lui Josef cel de şaisprezece ani care trăia în ochii aceia. Dar nici un salut nu veni astăzi din partea tânărului Josef! în loc de asta, îl priveau ochii tatălui său – ochi bătrâni, obosiţi, acoperiţi de pleoape ridate, înroşite. Breuer privi fascinat cum gura tatălui său forma o gaură pentru a spune „al nostru, al nostru, al nostru". Breuer se gândea tot mai des la tatăl său. Leopold Breuer era mort de zece ani. Murise la optzeci şi doi de ani, având deci cu patruzeci şi doi de ani mai mult decât Josef acum.

  Puse jos oglinda. Mai avea patruzeci şi doi de ani. Cum să mai suporte încă patruzeci şi doi de ani? Patruzeci şi doi de ani pe care să-i aştepte să treacă. Patruzeci şi doi de ani în care să se privească în ochii ce îmbătrâneau. Nu era nici o scăpare din închisoarea trupului? Ah, de-ar putea s-o ia de la capăt! Dar cum? Unde? Cu cine? Nu cu Lou Salome. Ea era liberă şi putea să zboare, când dorea ea, înăuntru şi afară din închisoarea lui. Dar nu va fi niciodată un „al nostru" cu ea – niciodată viaţa „noastră", viaţa „noastră" nouă.

  După cum nu va mai fi niciodată, o ştia, un „al nostru" cu Bertha. De câte ori putea scăpa de vechile amintiri despre Bertha – mirosul de migdale al pielii ei, arcuirea puternică a sinilor sub rochie, căldura trupului ei când se întindea lingă el intrând în transă – de câte ori reuşea să se retragă şi să se privească pe el însuşi, îşi dădea seama că, tot timpul, Bertha fusese o himeră.

  Biata Bertha, neformată, nebună – ce vis imposibil să cred că aş fi putut-o completa, forma, pentru ca ea să-mi poată da în schimb. ce? Asta e întrebarea. <Ze căutam eu la ea? Ce-mi lipsea? Nu aveam o viaţă mai bună? Cui m-aş putea plânge că viaţa mea a alunecat irevocabil