pe un tobogan care se îngustează mereu? Cine-mi poate înţelege calvarul, nopţile de insomnie, gândul la sinucidere? La urma urmelor, nu am eu tot ce şi-ar putea dori cineva: bani, prieteni, familie, o soţie frumoasă şi încântătoare, renume, respectabilitate? Cine m-ar consola? Cine s-ar abţine să-mi pună întrebarea evidentă: „Ce ţi-ai mai putea dori?"

  Vocea lui Frâu Becker, anunţând sosirea lui Friedrich Nietzsche, îl făcu pe Breuer să tresară, deşi asta aştepta.

  Solidă, scundă, căruntă, viguroasă şi cu ochelari, Frâu Becker conducea cabinetul de consultaţii al lui Breuer cu o precizie uluitoare. De fapt, îşi îndeplinea rolul atât de desăvârşit, încât nu mai era nici o rămăşiţă vizibilă din Frâu Becker în civil. în cele şase luni de când o angajase nu schimbaseră nici o vorbă în afara serviciului. Oricât încerca, nu putea să-şi amintească numele ei mic sau să şi-o imagineze făcând altceva decât treburile ei de asistentă. Frâu Becker la un picnic? Citind ediţia de dimineaţă din Neue Freie Presseâla cadă bucala ta Frâu Becker goală? încălecată? Respirând greu, în viitoarea pasiunii? De neconceput!

  Cu toate acestea, în ciuda dispreţului pe care-l avea pentru ea ca femeie, Frâu Becker avea un ascuţit simţ de observaţie şi Breuer ajunsese să pună preţ pe primele ei impresii.

  — Cum ţi se pare profesorul Nietzsche?

  — Herr Doctor, se poartă ca un gentleman, dar nu arată ca un gentleman. Pare timid. Aproape umil. Şi are un fel de a se purta delicat, foarte diferit de al multora dintre cei care vin aici – de exemplu acea mare doamnă rusoaică de acum două săptămâni.

  Breuer observase şi el o delicateţe în scrisoarea prin care profesorul Nietzsche îi cerea o consultaţie, când dorea doctorul Breuer, în următoarele două săptămâni dacă era posibil. După cum explica în scrisoarea sa, el avea să se deplaseze la Viena special pentru această consultaţie. Până la primirea răspunsului, avea să rămână în Basel la prietenul său, profesorul Overbeck. Breuer zâmbi în sinea lui comparând scrisoarea lui Nietzsche cu depeşele lui Lou Salome" care îi ordonau să fie liber, la dispoziţia ei.

  În timp ce aştepta ca Frâu Becker să-l introducă pe Nietzsche, Breuer aruncă o privire asupra biroului său şi deodată observă alarmat cele două cărţi pe care i le dăduse Lou Salome. Cu o zi înainte, într-o jumătate de oră liberă, le răsfoise şi le lăsase neglijent la vedere. îşi dădea seama că dacă Nietzsche le-ar fi văzut, tratamentul ar fi luat sfârşit încă înainte de a începe, c&â i-ar fi fost cu totul imposibil să-i explice fără să pomenească de Lou Salome". Ce neatenţie ciudată din partea mea, se gândi Breuer. încerc oare să sabotez această acţiune?

  Aruncând repede cărţile într-un sertar al biroului, se ridică pentru a-l întâmpina pe Nietzsche. Profesorul nu era deloc aşa cum te-ai fi aşteptat după descrierea făcută de Lou. Comportarea sa era blândă şi, deşi cu o constituţie solidă – un metru şaptezeci şi doi sau şaptezeci şi cinci şi şaizeci şi opt sau şaptezeci de kilograme —, trupul său avea ceva lipsit parcă de substanţă, ca şi cum ţi-ai fi putut trece mâna prin el. Era îmbrăcat într-un costum negru greoi, chiar milităresc. Sub haină purta un pulover maro gros, ţărănesc, care-i acoperea aproape în întregime cămaşa şi cravata mov.

  Când îşi dădură mâinile, Breuer remarcă pielea rece şi strângerea lipsită de fermitate a lui Nietzsche.

  — Bună ziua, domnule profesor —, dar nu una foarte bună pentru a călători, îmi închipui.

  — Nu, domnule doctor, deloc bună pentru a călători. Nid pentru motivul care m-a adus la dumneavoastră. Am învăţat să evit vremea aceasta. Numai excelenta dumneavoastră reputaţie m-a adus atât de departe în nord iarna.

  Înainte de a se aşeza în fotoliul la care îl condusese Breuer, Nietzsche puse agitat o servietă jerpelită, umflată, mai întâi într-o parte a fotoliului, apoi o mută în partea cealaltă, căutându-i parcă un loc potrivit pentru a se odihni. Breuer se aşeză în tăcere şi continuă să-şi inspecteze pacientul în timp ce acesta se făcea comod. în ciuda înfăţişării nesigure, Nietzsche era o prezenţă dominantă. Capul lui puternic atrăgea atenţie. Mai ales ochii, de un căprui blând, dar cu o privire extraordinar de intensă şi duşi în fundul orbitelor proeminente. Ce spusese Lou Salome despre ochii lui? Că păreau să privească înăuntru, ca la vreo comoară ascunsă? Da, şi Breuer constata asta. Părul şaten strălucitor al pacientului său era periat cu grijă, în afara unei mustăţi lungi, care îi cădea ca o avalanşă peste buze şi de o parte şi de alta a gurii, în jos, spre bărbie, era bine ras. Mustaţa trezea în Breuer o senzaţie de înrudire: avu un impuls donchihotesc de a-l atenţiona pe profesor să nu mănânce pateuri vieneze în public, mai ales din acelea presărate din belşug cu Schlag, căci altfel avea să fie nevoie să-şi pieptene mustaţa multă vreme pentru a îndepărta firimiturile.

  Vocea blândă a lui Nietzsche era surprinzătoare: vocea din cele două cărţi ale sale era puternică, îndrăzneaţă şi autoritară, aproape stridentă. încă o dată, Breuer descoperea aceeaşi discrepanţă între Nietzsche în carne şi oase şi Nietzsche în toc şi hârtie.

  În afara scurtei lui discuţii cu Freud, Breuer nu se gândise prea mult la această consultaţie neobişnuită. Acum, pentru prima dată, se întreba serios dacă fusese înţelept să se amestece în povestea asta. Lou Salome, vrăjitoarea, conspiratoarea principală, dispăruse de mult, iar în locul ei şedea, fără a bănui nimic, naivul profesor Nietzsche. Doi bărbaţi manevraţi pentru a se întâlni sub false pretexte de o femeie care acum, fără îndoială, ţesea vreo intrigă nouă. Nu, nu prea-l trăgea inima la această aventură.

  Oricum, e timpul să las toate astea la o parte, se gândi Breuer. Un om care a ameninţat să-şi ia viaţa este acum pacientul meu, şi trebuie să-i acord toată atenţia.

  — Cum a fost călătoria, profesore Nietzsche? înţeleg că tocmai aţi venit de la Basel?

  — Aceea nu a fost decât ultima