mea oprire, spuse Nietzsche, şezând ţeapăn. întreaga mea viaţă a devenit o călătorie şi încep să simt că singurul meu cămin, singurul loc familiar în care mă întorc întotdeauna este boala mea.

  Nu este omul conversaţiilor de salon, reflectă Breuer.

  — Atunci, domnule profesor, haideţi să începem imediat investigarea bolii dumneavoastră.

  — Ar fi mai eficient pentru dumneavoastră să examinaţi mai întâi aceste documente? Şi Nietzsche scoase din servietă o mapă grea burduşită de hârtii.

  — Am fost bolnav probabil toată viaţa, dar mai serios în ultimii zece ani. Aici sunt rapoartele complete asupra consultaţiilor mele anterioare. îmi daţi voie?

  Breuer aprobă din cap, iar Nietzsche desfăcu mapa, se aplecă peste birou şi puse conţinutul – scrisori, diagrame de spital şi rapoarte de laborator – în faţa lui Breuer.

  Breuer examina prima pagină, care conţinea o listă de douăzeci şi patru de medici şi datele fiecărei consultaţii. Recunoştea multe nume de somităţi elveţiene, germane şi italiene.

  — Unele dintre aceste nume îmi sunt cunoscute. Toţi medici excelenţi! Văd aici trei – Kessler, Turin şi Konig – pe care îi cunosc bine. Au studiat la Viena. După cum aţi sugerat, domnule profesor, nu ar fi înţelept să ignorăm observaţiile şi concluziile acestor mari oameni – cu toate acestea, există un mare dezavantaj dacă încep cu ele. Prea multă autoritate, prea multe păreri şi concluzii prestigioase diminuează puterea de sinteză a cuiva. Pentru acelaşi motiv, prefer să citesc o piesă înainte de a o vedea jucată şi cu siguranţă înainte de a citi recenziile. Nu vi s-a părut a fi astfel şi în munca dumneavoastră?

  Nietzsche păru surprins. Bun, gândi Breuer. Profesorul Nietzsche trebuie să vadă că sunt un altfel de medic. Nu este obişnuit cu medici care discută despre structuri psihologice sau îl întreabă, cu bună ştiinţă, despre munca lui.

  — Da, răspunse Nietzsche, este un lucru important în munca mea. Domeniul meu iniţial este filologia. Prima mea slujbă, singura mea slujbă, a fost aceea de profesor de filologie la Basel. Am un interes puternic faţă de filosofii presocratici şi, în cazul lor, mi s-a părut întotdeauna crucial să mă întorc la textul original. Traducătorii sunt întotdeauna infideli – nu intenţionat, bineînţeles – dar nu pot ieşi în afara cadrului lor istoric. Nici – dacă veni vorba – în afara cadrului lor autobiografic.

  — Dar nu refuzul de a plăti tribut traducătorilor este acela care-l face pe cineva nepopular în comunitatea filosofică academică?

  Breuer se simţea sigur pe sine. Consultaţia se desfăşura bine. începuse bine procesul de a-l convinge pe Nietzsche că el, noul său doctor, era un spirit înrudit, cu interese înrudite. Nu avea să fie greu să-l seducă pe acest profesor Nietzsche – şi Breuer îşi vedea acţiunea ca pe o adevărată seducţie, împingându-l pe pacientul său într-o relaţie pe care n-o căutase, pentru a obţine un ajutor pe care nu-l ceruse.

  — Nepopular? Fără discuţie! A trebuit să-mi dau demisia din postul de profesor acum trei ani din cauza bolii – aceeaşi boală, încă nediagnosticată, care mă aduce la dumneavoastră astăzi. Dar chiar dacă aş fi fost perfect sănătos, cred că neîncrederea mea în traducători m-ar fi făcut în cele din urmă un musafir nepoftit la masa universitarilor.

  — Dar, domnule profesor, dacă toţi traducătorii sunt limitaţi de cadrul lor autobiografic, cum scăpaţi dumneavoastră de această limitare în propria dumneavoastră muncă?

  — Mai întâi, răspunse Nietzsche, trebuie să identifici« limitarea. Apoi trebuie să înveţi să te priveşti de la distanţă – deşi uneori, din păcate, gravitatea bolii mele îmi întunecă perspectiva.

  Lui Breuer nu-i scăpă faptul că Nietzsche, şi nu el, era acela care menţinea discuţia concentrată asupra bolii sale, care era, la urma urmelor, raison d'etre a întâlnirii lor. Era oare o mustrare subtilă în vorbele lui Nietzsche? „Nu te strădui prea tare, Josef", îşi reaminti el. „încrederea unui pacient în doctor nu trebuie să fie atrasă în mod explicit; va decurge firesc dintr-o consultare competentă." Deşi adesea autocritic în multe sfere ale vieţii sale, Breuer avea o încredere absolută în el ca medic. „Nu interveni, nu face pe stăpânul, nu crea scheme sau strategii", îi spuneau instinctele. „Pur şi simplu vezi-ţi de treabă în modul tău obişnuit, profesional."

  — Dar să ne întoarcem la sarcina noastră, domnule profesor. Ce voiam eu să spun este că prefer să trec în revistă antecendentele dumneavoastră şi să vă examinez înainte de a vă citi documentaţia. Apoi, la următoarea noastră întrevedere, voi încerca să vă fac o sinteză cât mai cuprinzătoare posibil.

  Breuer aşeză o foaie de hârtie albă în faţa sa.

  — Scrisoarea mi-a spus câteva lucruri despre starea dumneavoastră: că aveţi dureri de cap şi tulburări de vedere de cel puţin zece ani; că rareori boala vă dă pace; că, după cum spuneţi dumneavoastră, boala vă aşteaptă întotdeauna. Şi astăzi îmi spuneţi că cel puţin douăzeci şi patru de medici au dat greş în încercarea de a vă ajuta. Asta e tot ce ştiu despre dumneavoastră. Deci începem? Mai întâi, vă rog să-mi spuneţi, cu cuvintele dumneavoastră, totul despre boală.

  CAPITOLUL 5

  Cei doi au stat de vorbă timp de nouăzeci de minute. Breuer, aşezat în fotoliul lui îmbrăcat în piele cu spătar înalt, lua notiţe cu repeziciune. Nietzsche, care se oprea din când în când pentru a permite peniţei lui Breuer să ţină pasul, şedea într-un fotoliu îmbrăcat tot în piele, la fel de confortabil, dar mai mic decât al lui Breuer. Ca mai toţi medicii zilei, Breuer prefera ca pacienţii să se uite de jos în sus la el.

  Breuer avea un mod de a consulta metodic şi amănunţit. După ce asculta mai întâi cu atenţie descrierea liberă făcută de pacient bolii sale, investiga apoi sistematic fiecare simptom – când a apărut prima dată, evoluţia sa în timp, modul în care răspundea la eforturile terapeutice. A treia etapă era să examineze fiecare aparat şi organ în parte. începea din vârful capului, şi mergea în jos,