ce ieşise de la minister se îndreptase spre strada Batistei. Blocul de la numărul 27 era aproape terminat. La primul etaj se puneau ferestrele. Rămăsese acolo, în ploaie, cu capul gol, urmărind cum se fixează cercevelele în ziduri. „Aici, pe locul acesta, fusese un rond cu flori şi un grilaj de fier între două ziduri”, îşi amintise el. în acea noapte de august, când venise cu maşina, temându-se ca nu cumva Ileana să fi plecat deja la gară, o pisică sărise de pe zid în grădină şi se pierduse în întuneric. Avea atunci mănuşile negre, uscate, prăfuite, ciupite de molii; le ţinea în buzunar şi vâra mereu mâna să le atingă. Şi deodată îşi aminti că nu mai ştia ce făcuse cu mănuşile acelea; nici măcar nu ştia dacă erau sau nu ale Ilenei. „Te-ai ostenit degeaba, îi spusese ea atunci, pe stradă, în ploaie, adăpostiţi amândoi sub umbrela ei uriaşă; nu sunt ale mele…”

  — Ţi-am spus asta? întrebă zâmbind Biriş. Nu mai mi-aduc aminte…

  — Veneam din strada Batistei, continuă Ştefan, şi umblam prin ploaie, întocmai ca şi atunci, când mă întâlnisem cu Ileana. Atunci când am sărutat-o sub umbrelă…

  Biriş îşi stinse ţigara şi-l privi încurcat, apoi îşi plecă repede ochii.

  — Da, continuă Ştefan, visător, am sărutat-o. O singură dată; atunci, în ploaie, sub umbrelă. Tot ce-a urmat după aceea, n-ar fi trebuit să se mai întâmple. Am făcut o mare greşeală. Timpul ar fi trebuit să se oprească atunci, când am sărutat-o pe gură. Am sărutat-o pe gură! repetă el cu o bruscă fervoare şi, ridicându-se, se apropie din nou de fereastră. Niciodată n-am înţeles cum a fost cu putinţă un asemenea lucru: să o pot săruta pe gură. Totul ar fi trebuit să se oprească atunci. Să nu mai curgă nimic, să împietrească Lumea întreagă. Pentru noi doi, bineînţeles, adăugă repede, numai pentru noi doi. Cosmosul şi Istoria ar fi mers înainte pentru tot restul muritorilor, dar pentru noi ar fi trebuit să împietrească atunci. Nici un fel de durată nu mai avea sens. O dată ce ne-am sărutat, ce mai putea să se întâmple altceva, care să egaleze clipa aceea ireversibilă…?

  Apoi tăcu şi privi multă vreme pe fereastră. Norii se înălţaseră şi începuse să plouă mărunt, o pulbere fină care aburea pe nesimţite geamul.

  — Vorbeai de Bursuc, rupse târziu tăcerea Biriş. Spuneai că ţi-ai adus aminte, că-ţi spusesem eu că era demoniac…

  — Da, făcu Ştefan trezindu-se. Umblam prin ploaie şi mi-am adus aminte. E curios că tocmai atunci mi-am adus aminte. Când eram cu el în Moldova, şi mai ales la Zinca, nu mi-a trecut prin cap o singură clipă că ar putea fi demoniac. Uitasem ce-mi spuseseşi. Şi totuşi acolo, la Zinca, ar fi trebuit să văd că ar putea fi un Diavol. Mai ales atunci, când am simţit deodată că mă îndrept spre el şi că-mi tremură mâinile… Eram hotărât, reîncepu el după o lungă şovăire.

  Apoi tăcu din nou, îşi trecu mâna peste frunte şi, apropiindu-se de şevalet, dădu la o parte pânza.

  — In fond, cred că tot aici o voi regăsi. Când o visam, nopţile, şi mă trezeam cu imaginea ei în faţă, îmi spuneam că dacă m-aş reapuca de pictură…

  Dar parcă se răzgândi şi acoperi din nou tabloul.

  — Spuneai că ţi-ai adus aminte de Bursuc, încercă târziu Biriş să reia conversaţia.

  — M-am dus totuşi să-l văd. îmi era puţin frică, nu ştiu nici eu de ce. în faţa chiliei era să mă întorc înapoi. Şi totuşi am bătut de trei ori.

  — Cine e? m-a întrebat.

  — Sunt eu, Viziru, i-am spus, apoi am intrat. Tocmai se spăla pe picioare.

  — Mie nu-mi place să fiu murdar ca alţi călugări, mi-a spus. Apoi şi-a întors capul spre mine şi m-a privit. Ce-ai rămas aşa, împietrit, lângă uşă? m-a întrebat.

  — Mi-e teamă să nu te deranjez, i-am spus.

  — Nu mă deranjezi deloc, mi-a răspuns el. Dimpotrivă; de-abia acum văd că n-am ştergar. Caută un ştergar, trebuie să fie unul pe aici, prin chilie. Am început să caut, dar parcă nimeream tocmai în sertarele în care nu era.

  — Caută, domnule, mai repede, că se răceşte apa, mi-a strigat el. Şi atunci am găsit ştergarul şi i l-am adus.

  Mi-am amintit din nou de ce-mi spuseseşi, că e demoniac, şi am început să râd. M-a privit, mirat, şi a început şi el să râdă. Am râs aşa amândoi câtva timp. Apoi mi-am adus aminte şi m-am trezit.

  — De ce ţi-ai adus aminte? îl întrebă Biriş, văzând că tăcerea se prelungeşte.

  — Mi-am adus aminte de tot, de Ioana şi de Ileana, de tot ce-aveam mai înainte şi mi s-a luat, de toate câte au fost şi nu mai sunt. Parcă într-o singură clipă mi-am adus aminte de tot şi de toate. Bursuc mă privea, apoi şi-a tras ciorapii, s-a încălţat şi a ieşit să zvârle ligheanul cu apă. Când s-a întors, mi-a spus:

  — Tot nemângâiat ai rămas? Apoi irriva cerut o ţigară.

  — Mi-e parcă din ce în ce mai greu, i-am spus eu. Şi totuşi ştiu că e aici, undeva, pe pământ, lângă mine.

  — Ai credinţă! mi-a strigat el deodată, fii bărbat…!

  — S-ar putea să fie în Elveţia, i-am spus. Pe vremuri, avea o prietenă acolo, îi spunea Valkiria. Poate că s-a ascuns la ea. Ar trebui s-o caut acolo… Bursuc părea gânditor.

  — Ce-ai de gând să faci? mă întrebă deodată. Ai de gând să fugi din ţară?

  — Nu, i-am răspuns, nu fug. Dar o să fie curând o expertiză în Elveţia. S-ar putea să fiu trimis şi eu.

  — Ascultă-mă pe mine, m-a întrerupt el. Te-a uitat, s-a măritat, e acum femeie cu copii, cu rostul ei în viaţă. Uite-o şi dumneata! E curios că vorbele lui m-au impresionat. Pentru prima dată m-a pătruns îndoiala