– Mai are careva nişte ulei de armă? întreabă Heide, care îşi demontează pistolul-mitralieră.

– Ulei de armă? se strâmbă Gregor cu dispreţ. Freacă-ţi instrumentul, frate-meu, şi foloseşte ce iese din el. Aşa tac halitorii de orez. Armata lor nu risipeşte nimic.

– Ţine-ţi gura, porc infect! scrâşneşte Heide turbat, aruncându-i o căutătură rea.

– Ajunge! porunceşte Bătrânul, care se trânteşte pe o canapea brodată şi priveşte în gol spre tavan. Nu mai vreau necazuri. Aveţi rahat între urechi!

Un duduit îndepărtat ne face să tresărim.

– Tancuri! spune Porta, apucându-şi jobenul.

– E-un tren care trece printr-un tunel lung, face Micuţul, întinzându-se leneş.

– Tren? Cred că te-ai ţicnit, strigă Gregor, aruncându-se îngrozit la podea. E-un obuz. Unul enorm.

Se produce o explozie asurzitoare.

– Isuse şi Marie! ţipă Micuţul, ghemuindu-se şi râzând nebuneşte. Ceva mai aproape de-ar fi fost, şi nu ne-am mai fi văzut casa. Iar arma sărmanului Julius ar fi rămas necurăţată.

– Ce rahat! ţipă Gregor, vârându-şi faţa lui de curcan prin geamul spart. (într-o clipă o ia razna şi goleşte un încărcător întreg în beznă.) Împuşcaţi-mă! zbiară el, aruncând o grenadă de mână. E nevoie de doişpe oameni ca să-mpuşte un soldat puturos care s-a săturat să se mai bată în armata asta. (Gesticulează cu automatul prin aer.) Haideţi! Mi-ajunge! Lua-v-ar dracu' cu războiul vostru cu tot! Vârâţi-vi-l undeva! Vârâţi-vi-l în cur şi căcaţi-l apoi afară sub forma unei grămezii de revoluţii sud-americane. Pe urmă băgaţi-i-l pe gât lui Adolf şi puneţi-l să vă mulţumească pentru cadou.

Bătrânul şi Barcelona se târăsc pe podea pentru a-l înhăţa pe Gregor care ţopăie în sus şi-n jos pe salteaua cu arcuri a unui pat dublu. Ţine în mână un încărcător plin, dar nu reuşeşte să-l bage în automat.

– O, Doamne, se tânguie el. Nici unul dintre noi nu va mai ajunge vreodată acasă! Vecinii or să ne zboare fundurile!

Bătrânul îl plesneşte de două ori cu putere peste faţă.

– Nazist nemernic, zbiară Gregor, privindu-l ca un nebun. (Îşi agită prin aer, ţeava automatului). Habar n-ai cine sunt eu! Eu şi cu generalul meu suntem nişte privilegiaţi în războiul ăsta. iar voi sunteţi aici doar ca să fiţi împuşcaţi.

– Surmenaj de luptă, face Bătrânul, pocnindu-l din nou peste figură. Barcelona îi suceşte mâna la spate şi-l sileşte să dea drumul automatului.

– Luaţi mâinile voastre trădătoare de pe mine! urlă Gregor. Izbeşte cu piciorul o cască de oţel care zboară dintr-un capăt în altul al magazinului de mobilă.

Se luptă furios cu Bătrânul şi cu Barcelona, crezând că aceştia fac parte din plutonul de execuţie care a venit să-l ia şi să-l împuşte.

– Moartea îl face de multe ori pe om să dorească să dea ochii cu ea! ţipă el prin încăpere. (Ochii i s-au bulbucat sălbatic.) Dar n-ar strica să mai iei încă câţiva cu tine acolo jos, unde, Dumnezeu şi Diavolul fac negoţ cu suflete!

– De fiecare dată aceeaşi poveste, oftează Micuţul, cuibărit într-un pat mare cu baldachin. (Are melonul tras pe ochi şi din colţul gurii îi atârnă un trabuc imens.) E o mare plăcere să te dai la fund, cum le-a zis Moise nătărăilor ălora de egipteni când s-au înecat cu toţii în Marea Roşie.

– Fir-ar curul meu negru al dracului! rage dintr-o dată Albert, sărind în sus cu un urlet prelung. O zbugheşte prin magazinul de mobilă şi se loveşte de Porta care se prăbuşeşte grămadă peste Heide, împrăştiindu-i pe podea piesele pistolului său mitralieră.

Heide sloboade un răcnet şi-l plachează pe Albert tocmai când acesta e pe cale s-o şteargă prin uşă.

– Şobolan negru şi puturos! zbiară el. Cine-mi face una asta nu scapă nepedepsit.

Prin aer vâjâie un abuz gigantic şi ne trântim cu toţii la podea. Noaptea devine o prelungă explozie, cutremurătoare.

– Ce dracu' se-ntâmplă? ţipă Barcelona isteric, în timp ce marea clădire din beton începe să se legene ca o trestie bătută de vânt. Nenumărate schije de obuz se lovesc de perete, împroşcându-ne cu pulbere de mortar.

Geamurile cenuşii ale birourilor de ia capătul magaziei zboară în ţăndări, împrăştiind o ploaie de cioburi.

– Halt! Cine-i acolo? urlă Legionarul, coborând piedica de siguranţă a automatului său.

– Fiara apocaliptică, răspunde vesel Obergefreiter Brinck, apărând pe brânci printr-o fereastră spartă. Vă ascundeţi foarte bine. Mi-au trebuit două ore să vă găsesc.

– Te-ai ţicnit, îl ocărăşte Bătrânul. Puteau să te cureţe.

– Războiul e-o afacere riscantă, rânjeşte Brinck nepăsător, în timp ce montează pe podea un telefon de campanie.

– Ce-i asta? se interesează Porta curios.

– Telefon militar de campanie model 1932, declară Brinck fericit. Maimuţoii de la transmisiuni au întins un cablu. Codul vostru este "Sauerkraut"{21}, iar al comandantului, "Eisbein"{22}. Dacă ne-ar intercepta Ivan, ar crede c-am deschis un restaurant. Nu m-ar mira să-şi rezerve şi el o masă. În orice caz, nu vă agitaţi prea tare. Vecinii trag ca apucaţii şi cablurile sunt tăiate mai repede decât le pot repara transmisioniştii.

Ceva mai târziu, Gregor o ia din nou razna. Sare prin fereastra spartă, dar Bătrânul şi Barcelona reuşesc să-l înşface la timp. Îl tăbăcesc straşnic cu pumnii, aplicându-i tratamentul cel mai eficient pentru nebunia de linia-ntâi.

N-apucă bine să termine cu acesta, că Albert sare iarăşi în picioare şi se pune pe urlat ca un lup. Se repede cu capu-n perete, după care îşi scoate cuţitul de luptă şi începe să înjunghie şi să sfâşie nebuneşte o saltea. O taie fâşii, ţipând sălbatic. Arcurile ţâşnesc în sus şi-l pocnesc în mutră, isterizându-l şi mai rău. În cele din urmă, se încurcă în sârme şi în ţesătură de mobilă, încât cu mare greutate reuşim să-l eliberăm.

– Maimuţa asta neagră şi-a pierdut minţile, spumegă Bătrânul. Luaţi-i armele înainte de-a omorî pe vreunul dintre noi.

Din întunericul de afară se face auzit şuierul unui obuz. Fulgerul exploziei luminează în noapte. Obuzele continuă să sfredelească pământul într-un ritm diavolesc. În jurul nostru se prăbuşesc bârne şi ţigle. O uşă cât toate zilele zboară prin cameră şi retează capul unui infanterist care urcă scările.

– Şi nouă ne-au spus că porcăria asta de oraş a fost curăţat, schelălăie Porta, ghemuindu-se mai bine alături de Micuţul, în patul cu baldachin.

– Cred că