Cineva dă din cap că nu.

— Aici nu mall, Britt-Marie. Aici numerar.

— Ha! Atunci o să te rog să mă îndrumi spre cel mai apropiat bancomat, spune Britt-Marie.

— La oraș, răspunde Cineva cu răceală, încrucișându-și brațele.

— Ha! exclamă Britt-Marie.

— Bancomat în Borg închis, neprofitabil, știi, spune Cineva ridicând din sprâncene și făcându-i semn spre bonul fiscal.

Privirea lui Britt-Marie caută disperată ceva care să-i distragă atenția de la obrajii roșii ca sângele. Pe perete vede un tricou galben, identic cu cel atârnat în baza de agrement, pe care scrie „Bancă” deasupra numărului „10”.

Cineva bagă de seamă încotro se uită Britt-Marie. Închide sertarul casei de marcat, apoi înnoadă baierele pungii cu bicarbonat și Faxin și o împinge spre ea pe tejghea.

— Nu rușine cu credit aici, Britt-Marie, știi… Poate rușine acolo de unde vii tu. În Borg nu rușine, spune ea.

Britt-Marie ia punga, neștiind încotro să se mai uite. Cineva ia o dușcă de votcă și face semn spre tricoul de pe perete.

— Cel mai bun jucător în Borg. Îi ziceam „Bancă” știi? Când juca Bancă era ca… cum se zice? Bani în cont! Demult, înainte de criză. Pe urmă, știi, Bancă a făcut boală. Altă criză. Bancă s-a mutat altundeva. Dus!

Cineva face semn spre ușa de dincolo de care se aud bufniturile mingii de fotbal.

— Tata lui Bancă antrenor la plozi. Suflat viață în ei cu fotbal, știi. Ținut în viață tot Borg, știi? Prieten cu toți. Da’ Dumnezeu, știi, nu știe să numere. Dă infarct și la om profitabil, și la om neprofitabil. Tata lui Bancă mort de-o lună.

Pereții de lemn pârâie și tremură în jurul lor. Așa cum fac casele vechi și oamenii bătrâni. Unul dintre bărboșii care citesc ziarul se duce și își mai toarnă cafea din cafetiera de pe tejghea. Fără să plătească. „Ha! A doua cană e gratis!” bagă de seamă Britt-Marie.

— Găsit pe… cum se zice? Podea, în bucătărie! adaugă Cineva.

— Pardon? zice Britt-Marie.

Cineva arată spre tricoul galben de pe perete.

— Tata lui Bancă. Pe podea, în bucătărie. Dimineață. Mort uite-așa! zice Cineva, pocnind din degete.

Britt-Marie tresare. Gândul de a fi găsită moartă pe podeaua unei bucătării i se insinuează în minte. Se gândește și la atacul de cord al lui Kent. Iar el a fost mereu foarte… profitabil. Britt-Marie strânge mai bine punga cu Faxin și bicarbonat. Tace îndelung și Cineva aproape că se neliniștește.

— Hei, altceva? Am din ăla… cum se zice? Baileys! Tărie cu ciocolată! Contrafăcut, da’ dacă pui cacao și votcă e OK de băut! Dacă bei, știi… repede!

Britt-Marie dă repede din cap că nu. Se îndreaptă spre ușă, dar ceva din istoria cu podeaua unei bucătării nu-i dă pace. Se întoarce șovăind, apoi se răzgândește și se îndreaptă din nou spre ușă.

Britt-Marie nu e o persoană spontană, în niciun caz. Britt-Marie e convinsă că „spontan” e sinonim cu „irațional”, iar ea nu e o persoană irațională, de bună seamă. Așa că nu-i vine tocmai ușor acum. Se întoarce din nou spre tejghea, apoi se răzgândește din nou și se întoarce spre ușă. Zice încet, cât de spontan poate:

— Din întâmplare, comercializați cumva și Snickers?

•

În ianuarie se întunecă devreme în Borg. Britt-Marie se întoarce la baza de agrement. Se așază pe un taburet, cu ușa de la intrare deschisă. Frigul nu o deranjează. Nici așteptarea. E obișnuită. Te obișnuiești. Are timp berechet să se gândească dacă trece cumva printr-un soi de criză existențială. A citit despre asta. Oamenilor li se întâmplă pe nepusă masă.

Șobolanul intră pe ușă la șase și douăzeci. Se oprește în prag și studiază cu mare atenție ciocolata Snickers de pe farfuria pusă pe podea, pe un prosopel. Britt-Marie se uită severă la șobolan și își împreunează hotărâtă mâinile.

— De-acum înainte luăm cina la ora șase fix. Ca oamenii civilizați.

Cugetă preț de câteva clipe, apoi adaugă:

— Sau ca șobolanii civilizați.

Șobolanul se uită la ciocolată. Britt-Marie a scos-o din ambalaj și a așezat-o cu grijă pe farfurie. Lângă farfurie a pus un șervet frumos împăturit. Se uită la șobolan. Își drege glasul și spune:

— Ha! Eu nu mă pricep la genul ăsta de conversații. Sunt incompetentă din punct de vedere social, așa zice soțul meu. El e foarte sociabil, așa spune toată lumea. E antreprenor, pricepi dumneata?

Cum șobolanul nu răspunde, Britt-Marie continuă:

— De mare succes. De mare, mare succes.

Se gândește, în treacăt, să-i povestească șobolanului despre criza ei existențială. Să-i spună că e greu să-ți dai seama cine ești când ți-ai trăit toată viața de dragul altcuiva. Dar nu vrea să-l deranjeze. Așa că, netezindu-și o cută a fustei, Britt-Marie spune, pe un ton cât se poate de formal:

— Vreau să-ți propun un aranjament. Pentru dumneata ar însemna că ți se va servi masa de seară aici, în fiecare zi la ora șase.

Britt-Marie îi arată bucata de ciocolată.

— Aranjamentul, dacă ți se pare reciproc avantajos, presupune, de asemenea, că n-o să te las să te bagi în perete, să mori și să începi să miroși acolo. Și o să te rog să faci același lucru pentru mine. Să știe cineva că sunt aici, în caz că mor.

Șobolanul face precaut un pas spre ciocolată. Își întinde gâtul și adulmecă. Britt-Marie mătură cu palma firimituri invizibile de pe genunchi.

— Când mori, dispare bicarbonatul, pricepi dumneata. De-aia miroase mortul. Am citit asta după ce a murit Ingrid.

Mustățile șobolanului vibrează sceptice. Britt-Marie își drege din nou glasul și continuă:

— Ingrid a fost sora mea, pricepi dumneata? A murit. Mă temeam că o să înceapă să miroasă. Așa am aflat despre treaba asta cu bicarbonatul. Corpul produce bicarbonat ca să neutralizeze acizii din stomac. Când mori, corpul încetează să mai producă bicarbonat, iar acizii corodează carnea. Asta miroase, pricepi dumneata?

Britt-Marie se gândește să adauge că ea una crede că sufletul omului e în bicarbonat. Când părăsește trupul, nu mai rămâne nimic. Doar vecini care se plâng de miros. Dar nu zice nimic. Că nu vrea să deranjeze.