Șobolanul își mănâncă tacticos cina, dar nu zice că e bună.

•

Britt-Marie nu-l întreabă.

Totul începe, de fapt, în seara asta.

Iarna e blândă, zăpada se preschimbă în ploaie între cer și pământ. Copiii joacă fotbal pe întuneric, dar nici asta, nici vremea nu par să-i deranjeze. Parcarea e luminată ici și colo, pe unde se întâmplă să ajungă ceva lumină de la lămpile cu neon ale pizzeriei sau de la fereastra bucătăriei unde Britt-Marie, ascunsă în spatele perdelei, se uită la copii. Cinstit vorbind, cei mai mulți dintre ei se pricep atât de prost la fotbal, încât lumina zilei nu le-ar putea îmbunătăți cu mult abilitatea de a nimeri mingea.

Șobolanul a plecat acasă. Britt-Marie a încuiat ușa, a făcut curat încă o dată și acum stă la fereastră și privește lumea. Din când în când, mingea se rostogolește prin bălți până în stradă și-atunci copiii se joacă piatră-foarfecă-hârtie ca să tragă la sorți cine s-o aducă. Lui Britt-Marie nu i se pare deloc igienic. Nu că ar avea ceva împotriva copiilor, că Britt-Marie nu e genul, dar consideră că se poate să-ți pese de igienă chiar și atunci când te joci. Kent obișnuia să le spună lui David și Pernillei când erau mici că Britt-Marie nu se putea juca fiindcă „nu știe cum se face”. Dar nu e adevărat. Britt-Marie știe foarte bine cum se joacă piatră-foarfecă-hârtie. Dar pur și simplu nu i se pare igienic să pui pietre în pungi de hârtie. Să nu mai vorbim de foarfeci! Cine știe pe unde au fost înainte!

Kent spune mereu că Britt-Marie e „al naibii de negativistă”. Și că asta face parte din incompetența ei socială. „Dă-o încolo de treabă! Fii și tu naibii mai veselă!” îi spune el râzând când vine în bucătărie să-și mai ia un trabuc, în timp ce ea spală vasele. Kent are grijă de musafiri și Britt-Marie are grijă de casă, așa și-au împărțit viața. Kent e al naibii de vesel, iar Britt-Marie e al naibii de pesimistă. Poate că așa a fost să fie, pur și simplu. Poate că e mai ușor să fii optimist dacă nu trebuie să faci niciodată curat după.

•

Cei doi frați, Vega și Omar, joacă în echipe diferite. Vega e calmă și calculată, atinge mingea cu latul labei piciorului cu tandrețea cu care atingi cu degetele de la picioare persoana iubită în somn. Frate-său, în schimb, e nervos și frustrat, fugărește mingea de parcă îi datorează bani. Britt-Marie nu știe nimic despre fotbal, firește, dar nici n-are nevoie să știe că să priceapă că Vega e cel mai bun jucător dintre toți copiii din parcare. Sau cel mai puțin prost. Omar e tot timpul în umbra soră-sii. Toți sunt în umbra ei. Vega îi amintește lui Britt-Marie de Ingrid.

Ingrid nu era niciodată pesimistă. Așa cum se întâmplă întotdeauna cu astfel de oameni, e greu de zis dacă toată lumea o iubea pe Ingrid pentru că era optimistă sau dacă Ingrid era optimistă pentru că toată lumea o plăcea. Sora lui Britt-Marie era cu un an mai mare și cu cinci centimetri mai înaltă. Nu e nevoie de mult pentru a umbri pe cineva, cinci centimetri sunt de ajuns. Pe Britt-Marie n-a supărat-o niciodată faptul că ea era cea din umbră. Nu și-a dorit niciodată mare lucru. De fapt, uneori chiar asta își dorea – să tânjească și ea după ceva din tot sufletul. Părea atât de plin de vitalitate să-ți dorești ceva cu adevărat. Dar, de obicei, îi trecea repede.

Ingrid însă își dorea nespus de multe lucruri, cu toată ființa – cariera de cântăreață și celebritatea care îi erau predestinate, băieții din lumea largă, care erau cu mult mai interesanți decât băieții obișnuiți, de pe scara lor. Băieții obișnuiți, pe care Britt-Marie îi găsea mult prea neobișnuiți pentru a se uita la ea, nu erau suficient de neobișnuiți pentru a o merita pe sora ei.

Erau frați, băieții de pe scara lor. Alf și Kent. Se încăierau din orice. Britt-Marie nu putea pricepe de ce. Ea una își urma sora peste tot. Pe Ingrid n-o deranja asta. Dimpotrivă. „Tu și eu, Britt!” obișnuia ea să-i șoptească în nopțile în care îi povestea cum aveau să trăiască ele la Paris într-un palat plin de servitori. Îi spunea „Britt” fiindcă suna american. Desigur, era un pic neclar de ce ar trebui să ai nume american la Paris, dar Britt-Marie n-a fost niciodată genul de persoană care pune întrebări inutile.

Vega e posacă, dar râde când echipa ei înscrie între două doze de suc acidulat, așezate pe post de stâlpi ai porții, pe ploaie și pe întuneric, iar râsul ei răsună în parcare ca râsul lui Ingrid. Și lui Ingrid îi plăcea să se joace. Cum se întâmplă întotdeauna cu astfel de oameni, greu de zis dacă era cea mai bună la jocuri pentru că le iubea sau le iubea pentru că era cea mai bună.

Un băiat cu păr roșu încasează mingea în față. Cade grămadă într-o băltoacă noroioasă. Britt-Marie se cutremură. E aceeași minge care a lovit-o pe Britt-Marie în cap și, când vede noroiul de pe ea îi vine să-și facă singură o injecție antitetanos. Dar nu se poate abține să se uite la jocul copiilor. Căci Ingrid iubea fotbalul.

Desigur, dacă ar fi fost Kent aici, ar fi zis că jucau „ca niște babe”. Kent poate critica aproape orice punând „babă” înainte sau după. Britt-Marie nu se dă în vânt după ironie, dar observă că e o oarecare ironie în faptul că singurul jucător care nu joacă precum o babă e o fată.

•

Într-un târziu, își revine din reverie și pleacă de la fereastră, înainte ca vreunuia dintre copii să-i dea prin cap cine știe ce idee. E trecut de ora opt, așa că baza de agrement e cufundată în beznă din nou, sub becurile sparte. Britt-Marie își udă ghivecele pe întuneric. Presară bicarbonat pe pământul pentru flori. Cel mai mult îi lipsește balconul. Nu ești niciodată cu