adevărat singur dacă stai pe un balcon, ai compania mașinilor, a caselor și a oamenilor de pe stradă. Ești printre ei și, totuși, nu – ăsta e cel mai bun lucru când vine vorba despre balcoane. Pe locul doi ar fi faptul că poate sta pe balcon dimineața devreme, înainte să se trezească Kent. Să închidă ochii și să simtă vântul în păr. Să se simtă ca la Paris. N-a fost niciodată la Paris, firește, întrucât Kent n-are afaceri acolo, dar a dezlegat o grămadă de cuvinte încrucișate despre Paris. E orașul la care se face cel mai des referire în careurile de cuvinte încrucișate. Ingrid spunea că acolo aveau să stea după ce creșteau mari. Când Ingrid avea să fie celebră. Celebritățile locuiesc la Paris și au servitori, zicea Ingrid, iar Britt-Marie n-avea nimic împotrivă, atâta vreme cât asta o făcea pe Ingrid fericită. Britt-Marie n-avea nimic împotrivă nici să o cheme „Britt” în americană, dar o îngrijora treaba cu servitorii. Nu voia ca lumea să creadă că sora lui Ingrid nu se pricepe la curățenie și că de-aia a trebuit să-i angajeze pe alții s-o facă. Britt-Marie o auzise pe mama lor vorbind cu dispreț despre alte mame care au ajutor în casă și Britt-Marie nu voia să vorbească nimeni așa despre Ingrid.

Așa că, în timp ce Ingrid a devenit pricepută la câte în lună și-n stele, Britt-Marie a devenit pricepută la toate cele ale casei. Cum să faci curățenie. Să faci frumos. Iar sora ei a văzut. Sora ei o vedea. Britt-Marie îi aranja părul în fiecare dimineață, iar Ingrid nu uita niciodată să spună „Mulțumesc, Britt, ce frumos mi l-ai aranjat!” în timp ce își rotea capul în fața oglinzii, în ritmul vreunuia dintre discurile ei. Britt-Marie n-a avut niciodată discuri, că n-ai nevoie dacă ai o soră mai mare care te vede.

Lui Britt-Marie îi e dor de ea. Îi lipsește mai mult decât balconul.

Cineva bate la ușă. Britt-Marie tresare de parcă ar fi despicat cineva ușa în două cu un topor. În pragul ușii e Vega. Fără topor. Dar picurând apă și noroi pe podea. Britt-Marie țipă în sinea ei.

— De ce n-aprinzi lumina? întreabă Vega în întuneric.

Britt-Marie își împreunează mâinile.

— Nu funcționează, drăguță.

— Ai încercat să schimbi becurile? întreabă Vega încruntându-se, ca și cum se abține din răsputeri să zică și ea „DRĂGUȚĂ!”

Omar apare lângă ea. Are noroi în nas. În nări! Britt-Marie nu înțelege cum Doamne iartă-mă e posibil așa ceva. Că doar există gravitație pe lume…

— Ai nevoie de becuri? Am cele mai tari becuri cu consum redus! La preț special! spune el cu însuflețire și scotocește în rucsac.

Vega îl lovește în fluierul piciorului. Se uită la Britt-Marie cu diplomația forțată a oricărui adolescent.

— Putem să vedem meciul aici? întreabă ea.

— Care… meci? întreabă Britt-Marie.

— Meciul! răspunde Vega, cam ca atunci când cineva te-ntreabă: „Care papă?” și tu răspunzi: „Papa!”

Britt-Marie își descleștează și împreunează din nou mâinile pe burtă.

— Meci de?

— Fotbal! izbucnesc într-un glas Vega și Omar, holbându-se la Britt-Marie precum copiii lui Kent când erau mici și Kent a făcut din greșeală semnele citării în aer când a zis „Moșul”.

— Ha! mormăie Britt-Marie, uitându-se dezgustată la hainele lor pline de noroi.

Nu la copii, firește. La haine. Că pe Britt-Marie nu o dezgustă copiii, de bună seamă.

— Ne lăsa mereu să ne uităm aici, spune Vega, arătând spre fotografia de pe peretele de lângă ușă, care-l înfățișează pe bărbatul în vârstă care ține în mâini tricoul cu „Bancă”.

Într-o altă fotografie aflată alături, același bărbat pozează în fața unui tir, îmbrăcat cu o bluză de trening albă pe care scrie „FC Borg” pe un buzunar de la piept și „Antrenor” pe celălalt. „Ar trebui spălate! Oamenii ăștia parcă n-au auzit niciodată de bicarbonat!” își zice Britt-Marie, uitându-se la fotografie.

— N-am fost informată despre acest lucru. Atunci trebuie să-l contactați pe dumnealui, spune Britt-Marie.

Tăcerea consumă oxigenul dintre ele.

— A murit, spune Vega într-un târziu, cu privirea înfiptă în pantofi.

Britt-Marie se uită la bărbatul din fotografie. Apoi la propriile mâini.

— Îmi… Ha! Îmi pare rău să aud. Dar nu e vina mea! spune ea.

Vega îi aruncă o privire încărcată de ură. Apoi îl înghiontește pe Omar și spune:

— Hai să mergem, Omar! Dă-o naibii!

S-a întors deja pe călcâie să plece când Britt-Marie dă cu ochii de ceilalți copii, trei la număr, așteptând la vreo doi metri de Vega și Omar. La început de adolescență cu toții. Unul cu păr roșu, altul cu păr negru și unul cu colesterol ridicat. Nu că Britt-Marie ar avea prejudecăți. Se simte un pic acuzată de privirile lor și ăsta e un sentiment care lui Britt-Marie nu-i priește deloc. Judecând după lumina care răzbate prin ferestrele pizzeriei, e cel puțin un televizor înăuntru.

— Pot să vă-ntreb de ce nu vedeți meciul în pizzerie sau service sau ce e, dacă e atât de important? întreabă Britt-Marie, cât se poate de politicos și deloc ofensiv.

Omar șutează mingea de fotbal dincolo de parcare și spune încet:

— Acolo beau. Dacă pierd.

— Ha! Și când câștigă? întreabă Britt-Marie.

— Atunci beau și mai mult. De-aia ne-a lăsat mereu să ne uităm aici, răspunde Omar, arătând spre bărbatul din fotografie.

Britt-Marie își strânge mâinile împreunate și mai tare.

— Ha! Ha!

Apoi se adună și adaugă repede:

— Și bănuiesc că n-aveți propriile case, cu propriile televizoare?

Vega îi răspunde, de la zece metri distanță, cu sârmă ghimpată în jurul fiecărei silabe:

— N-are loc la nimeni acasă toată echipa și noi urmărim meciurile împreună! Ca o echipă!

Britt-Marie mătură cu palma ceva praf invizibil de pe fustă.

— Aveam impresia că nu mai aveți echipă.

— AVEM ECHIPĂ! urlă Vega, mărșăluind înapoi spre Britt-Marie.

Se oprește la câțiva pași de ea, ridicând amenințător un deget, și zice:

— Suntem aici, nu? Suntem aici! Suntem o echipă! Chiar dacă ne-au luat nenorocitul ăla de teren și nenorocitul nostru de club și antrenorul nostru a făcut un nenorocit de infarct și a crăpat, noi tot suntem o echipă, la