Britt-Marie tremură ușor intimidată, iar privirea furioasă a copilului e înfiptă într-a ei. Se gândește că nu se cade să folosești un asemenea limbaj. În niciun caz, nu. Dar pe obrajii copilului curg lacrimi acum și Britt-Marie e foarte nesigură dacă fata vrea să o îmbrățișeze sau să o pocnească. Britt-Marie dă foarte clar impresia că ambele alternative i se par la fel de amenințătoare.

— O să vă rog să așteptați aici! spune ea panicată și închide ușa.

•

Asta se întâmplă, ca să zicem așa, chiar înainte să înceapă totul.

•

Britt-Marie stă în spatele ușii, în întuneric. Inhalează mirosul reavăn de pământ de flori și bicarbonat umed. Își amintește mirosul de alcool și zgomotele meciurilor de fotbal ale lui Kent. Kent nu ieșea niciodată pe balcon. Îi e frică de înălțime. Așa că balconul era doar al lui Britt-Marie. Singurul lucru care era doar al ei. Îl mințea mereu că ea cumpăra plantele, pentru că știa că va spune ceva urât dacă îi mărturisea că le-a găsit la ghenă și, uneori, pe stradă. Abandonate de vreun vecin care se mutase. Plantele îi aminteau de Ingrid, căci Ingrid iubea toate lucrurile vii. Așa că Britt-Marie salva întruna viețile plantelor fără adăpost, pentru a avea putere să-și amintească de o soră căreia nu i-a putut salva viața. Nu-i putea explica asta lui Kent.

Kent nu crede în moarte, crede în evoluție. „Evoluție!” a încuviințat el odată când s-au uitat la un documentar în care un leu a mâncat o zebră rănită: „Îl elimină pe cel slab, vezi? E vorba de supraviețuirea speciei, asta trebuie să pricepi. Dacă nu ești cel mai bun din start, trebuie să-ți asumi consecințele și să faci loc pentru ăla mai puternic să iasă în față, nu?”

N-ai cum să discuți despre plante de balcon cu un astfel de om.

•

Sau despre dor.

•

Degetele lui Britt-Marie tremură ușor în timp ce își ridică telefonul. Fata de la Agenția pentru Ocuparea Forței de Muncă răspunde la al treilea apel.

— Alo? zice ea gâfâind.

Britt-Marie trage adânc aer în piept și întreabă, cât se poate de binevoitoare:

— Așa se răspunde? Fără suflare?

— Britt-Marie? Sunt la sală! gâfâie mai departe fata.

— Trebuie să fie plăcut pentru dumneata, zice Britt-Marie.

— S-a întâmplat ceva? oftează fata.

— Sunt niște copii aici. Zic că vor să vadă nu știu ce meci.

— A, meciul, da! O să mă uit și eu! spune fata entuziasmată.

— N-am fost informată că îndatoririle mele presupun și copii, spune Britt-Marie, deloc entuziasmată.

La celălalt capăt al firului, fata mormăie ceva, într-un mod care lui Britt-Marie i se pare de-a dreptul exagerat și inutil.

— Britt-Marie, îmi pare rău, dar nu pot vorbi la telefon când sunt la sală.

Apoi fără să se gândească prea mult, zice:

— Da’… n-are nimic, nu? Dacă sunt copiii acolo să vadă meciul și se întâmplă să mori, o să știe ei!

Fata râde scurt. Apoi se lasă o tăcere foarte, foarte lungă. Fata trage hotărâtă aer în piept și se aude sunetul unei benzi de alergat care se oprește.

— OK, iartă-mă, Britt-Marie, am glumit. Nu trebuia să zic așa ceva. N-am vrut… Alo?

•

Britt-Marie a închis deja. Deschide ușa jumătate de minut mai târziu, ținând în brațe tricourile de fotbal găsite în sacul din baza de agrement. Proaspăt spălate și împăturite.

— Cu hainele alea înnoroiate nici gând să intrați! Tocmai am frecat podelele! le spune copiilor.

Se oprește brusc. Între copii e un ofițer de poliție scund și rotofei, cu o frizură ca o pajiște a doua zi după grătare la iarbă verde.

— Ce-ați făcut? pufnește Britt-Marie spre Vega, doar un pic acuzator.

— Cum adică ce-am făcut? pufnește Vega, la rându-i.

Și, întorcându-se spre polițist, fata arată spre Britt-Marie și zice:

— Nu ne lasă să vedem meciul aici!

Britt-Marie arată și ea spre Vega și se apără:

— Copiii aceștia m-au lovit cu mingea în cap ieri!

— NU DINADINS! țipă Vega.

Polițistul pare încurcat, dar în cele din urmă decide, pare-se, că în calitate de reprezentant al legii, cel mai bun lucru pe care îl poate face este să-i întindă lui Britt-Marie un borcan mare.

— Eu sunt Sven. Am vrut doar să-ți urez bun venit în Borg! Poftim, e gem.

Britt-Marie se uită la borcanul cu gem. Vega se uită la Sven. Sven se scarpină stângaci pe diverse părți ale uniformei de polițist.

— Gem de afine. Eu l-am făcut! Am învățat la un curs. În oraș.

Britt-Marie îl studiază cu atenție de sus până jos. Privirea i se oprește scurt pe cămașa care stă să-i plesnească peste burtă.

— N-am tricou pe mărimea dumitale, îl informează ea.

Sven se înroșește.

— Nu, nu, nu, nici nu voiam să… Eu doar… Bun venit în Borg! Atât voiam să zic!

Pune borcanul cu gem în mâinile Vegăi și, împiedicându-se, traversează parcarea spre pizzerie. Vega se uită la borcanul cu gem. Omar se uită la inelarul fără verighetă al lui Britt-Marie și întreabă, cu gura până la urechi:

— Ești măritată?

Britt-Marie se șochează singură auzind cât de repede răspunde:

— M-am despărțit.

E prima dată când o spune cu voce tare. Omar rânjește și mai abitir și spune, arătând cu capul spre Sven:

— Sven e liber, să știi!

Britt-Marie îi aude pe ceilalți copii chicotind. Îi pune tricourile în brațe lui Omar și smulge borcanul cu gem din mâinile Vegăi.

— Atunci de ce poartă uniforma?

Copiii tac nedumeriți.

— Ce? întreabă nedumerit Omar.

— De ce umblă îmbrăcat în uniformă dacă e liber? Uniforma se poartă doar în timpul programului de lucru, cum altfel? explică Britt-Marie indignată.

Dispare în întunericul bucătăriei. La ușă, aproape o jumătate de duzină de copii își dau iritați ochii peste cap.

•

Așa începe totul.

Fotbalul este un joc ciudat, fiindcă nu te roagă să-l iubești. Ți-o cere!

•

Britt-Marie se plimbă încolo și-ncoace în bucătăria bazei de agrement ca un spirit nefericit căruia cineva i-a deschis mormântul și s-a hotărât să facă discotecă înăuntru. Copiii, îmbrăcați în tricourile albe de fotbal, stau înșirați pe canapea și beau răcoritoare. Bineînțeles, Britt-Marie a acoperit mai