întâi canapeaua cu prosoape, fiindcă n-are suficient bicarbonat să curețe toți copiii și a avut grijă să pună suporturi pentru pahare sub dozele lor cu suc. În fine, n-avea suporturi adevărate, așa că a improvizat din pătrățele de hârtie igienică duble. Sigur, nevoia nu ține cont de reguli, dar până și nevoia trebuie să priceapă că nu se poate pune doza cu suc direct pe masă, cel puțin asta e convingerea lui Britt-Marie.

Le pune copiilor și pahare în față. Unul dintre ei, cel pe care Britt-Marie nu l-ar numi „supraponderal”, firește, dar care, în orice caz, arată de parcă a băut sucurile multor altor copii, îi spune bucuros că el preferă să bea „direct din doză”.

— Dar nu se poate, vezi bine, aici bem din pahare! i-o retează Britt-Marie pe un ton din care se înțelege că nu e loc de compromisuri.

— De ce? întreabă băiatul.

— Fiindcă nu suntem animale! îl informează Britt-Marie.

Băiatul se uită la doza cu suc, se gândește îndelung și apoi întreabă:

— Ce animal, în afară de om, poate să bea dintr-o doză?

Britt-Marie nu răspunde. În schimb, ia telecomenzile de pe podea și le așază pe masă, apoi se dă speriată câțiva pași înapoi când copiii de pe canapea, până acum destul de timizi, urlă la unison: „NUUU!”, de parcă Britt-Marie le-ar fi dat cu telecomenzile în cap.

— Nu pe masă! izbucnește îngrozit băiatul cu sucul „direct din doză”.

— Cel mai nașpa ghinion! Pierdem dacă le pui pe masă! țipă Omar și se grăbește să le arunce înapoi pe podea.

— Cine pierde? întreabă Britt-Marie de parcă băiatul și-a pierdut mințile.

Omar arată spre jucătorii de la televizor care, în mod evident, habar n-au că Omar există.

— Noi! zice băiatul cât se poate de sigur pe el, de parcă asta ar lămuri totul.

Britt-Marie observă că și-a pus tricoul de fotbal invers. Își îndreaptă coafura și simte că o apucă stresul.

— Nu apreciez țipetele în casă! Și nici hainele puse de-a-ndărătelea, ca gangsterii, subliniază ea, ridicând telecomenzile de pe podea.

— Pierdem dacă mi-l pun cum trebuie! îi explică Omar, arătând spre meciul de fotbal de la televizor.

De parcă așa merg lucrurile în viață!

•

Britt-Marie nu știe ce să răspundă la așa gogomănii, așa că duce telecomenzile și hainele pline de noroi în spălătorie. Pornește mașina de spălat și, când se întoarce, dă cu ochii de băiatul cu păr roșu. Pare jenat. Britt-Marie își împreunează mâinile pe burtă și nu pare deloc dispusă să mai continue discuția.

— Sunt superstițioși, totul trebuie să fie ca ultima dată când am câștigat, îi explică băiatul defensiv.

— Cine a câștigat? repetă Britt-Marie încruntându-se spre televizor, unde bărbați maturi cu tricouri cu mesaje publicitare în limbi străine aleargă încolo și-ncoace pe teren.

Băiatul nu pare să înțeleagă întrebarea.

— Noi, spune el.

— Ha! spune Britt-Marie.

Băiatul dă încet din cap.

— Eu ți-am dat cu mingea în cap ieri. N-am vrut. Sunt varză la șutat! Sper că nu ți-am stricat părul, spune el.

Britt-Marie își perie fusta cu palma și își pipăie părul fără să vrea.

— Ar fi trebuit să vă dea de gândit faptul că n-ați fost luați în echipa din oraș, spune ea.

— Îți stă foarte frumos părul! spune roșcovanul, cu un zâmbet fugar, fără s-o privească pe Britt-Marie.

Apoi se întoarce pe canapea.

Greu de spus dacă n-a înțeles unde bate Britt-Marie sau dacă a ales să nu priceapă. Britt-Marie se uită lung după el. Nu poate spune că-i displace băiatul. Roșcovanul se așază la capătul de lângă perete al canapelei, în spatele băiatului cu părul negru și al celui care bea suc direct din doză, așa că nu se mai vede deloc.

— Ăla-i Piratul, spune Vega.

A apărut de niciunde lângă Britt-Marie. Se pare că ăsta e talentul ei, să apară din senin. Tricoul de fotbal îi e puțin prea mare. Sau poate trupul ei e puțin prea mic.

— „Piratul”, repetă Britt-Marie, la modul acela în care repetă Britt-Marie chestii când trebuie să se abțină cu toată bunăvoința din lume să explice lucruri de la sine înțelese, cum ar fi, de pildă, faptul că „Piratul” nu poate fi un nume pentru nimic altceva decât pentru un pirat adevărat.

Vega arată către ceilalți doi copii de pe canapea.

— Ăla-i Țestosul. Și ăla Dino.

Acolo se termină bunăvoința lui Britt-Marie.

— Astea nu sunt nume, ce Doamne iartă-mă! se ofuschează ea.

Vega nu pare să înțeleagă ce vrea să spună.

— E din cauză că-i somalez, spune ea, arătând spre unul dintre băieți, de parcă asta explică tot.

Cum Britt-Marie nu dă semne că ar pricepe, Vega oftează plictisită și continuă:

— Când a venit Dino în Borg și Omar a auzit că-i „somalez” a înțeles că e „somelier”, știi, unu din ăia care beau vin la televizor. Și o vreme i-am zis „Vino”. Care rimează cu „Dino”. Așa că acum îi zicem „Dino”.

Britt-Marie se holbează la Vega de parcă Vega a adormit beată pe patul lui Britt-Marie.

— Că numele voastre nu erau de-ajuns! Nu erau de-ajuns, nu! exclamă ea.

Vega nu pare să înțeleagă diferența.

— Păi nu se poate să aibă același nume ca noi! Că n-am ști cui pasăm când jucăm, spune ea nedumerită.

Britt-Marie pufnește scurt pe nas, căci pe nas răbufnește iritarea lui Britt-Marie când nu mai încape în cap.

— Dar băiatul are și el un nume adevărat, pentru numele lui Dumnezeu! izbucnește ea.

Vega ridică din umeri.

— Nu prea zicea mare lucru când s-a mutat aici, așa că nu știm cum îl cheamă, da’ a râs când i-am zis Dino și așa i-a rămas numele.

Că parcă așa funcționează lumea! Parcă poți să-ți alegi numele, pur și simplu. Britt-Marie perie atât de mult praf invizibil de pe fustă, încât o doare încheietura mâinii. Vega arată apoi spre băiatul cu sucul „direct din doză” și zice:

— Lui Țestosul îi zicem așa fiindcă-i tare de cap, da’ îl cheamă Patrik. Râgâie megamarfă! Lu Piratul îi zicem așa că… nu știu. Așa-i zicem și gata, zice apoi Vega, arătând spre roșcovanul care nu se vede în spatele celorlalți.

Britt-Marie