— Dar echipă de fete nu e aici, pentru tine, nu?

Vega dă din cap că nu.

— Toate fetele joacă la echipa din oraș.

Britt-Marie dă din cap foarte, foarte binevoitoare.

— Și echipa aceea n-a fost de tine, nu? N-a fost, nu, firește.

Vega răspunde enervată:

— Asta e echipa mea!

De parcă așa se răspunde!

Un jucător de la televizor se rostogolește pe gazon și jocul se întrerupe. Omar profită de pauză ca să se urce pe un taburet și să schimbe, „pe credit”, becurile sparte. Britt-Marie se agită în jurul scaunului, bombănind:

— Nu-ți pasă, firește, că poți să cazi și să mori! Și să rupi scaunul! Nu-ți pasă, nu, trebuie să fie plăcut să nu-ți pese!

Lui Omar nu pare să-i pese, într-adevăr. Vega se uită brusc în jur, ca și cum lipsește cineva.

— Unde-i mingea? întreabă ea.

— Rahat! Afară! strigă Omar, uitându-se la ploaia de dincolo de fereastră.

— Sper că n-aveți de gând s-aduceți mingea în casă! geme Britt-Marie îngrozită.

— Nu putem s-o lăsăm în PLOAIE! spune Vega la fel de îngrozită, ca și cum e vorba despre o persoană.

Înainte ca Britt-Marie să priceapă ce urmează să se întâmple, copiii se pun iar să tragă la sorți cu un șir de piatră-foarfecă-hârtie, până când Piratul roșcovan face ce face, pierde, se ridică de pe canapea și se îndreaptă spre ușă, totul într-o singură mișcare fluidă.

— Pe toți sfinții! Nu cu tricoul proaspăt spălat! Nici gând! izbucnește Britt-Marie, atât de supărată, încât îi tremură mâinile.

Îl apucă de guler, dar Piratul și-a pus deja pantofii și dă să iasă. Britt-Marie se încalță panicată și fuge după el.

— NU cu tricoul proaspăt spălat! țipă ea, înainte ca ploaia să se abată asupra coafurii.

Băiatul e la vreo doi metri distanță, cu mingea plină de noroi în brațe.

— Îmi pare rău, murmură el cu privirea în minge.

Britt-Marie nu știe dacă îi cere scuze ei sau mingii.

Își ține mâinile deasupra capului, să nu-i strice ploaia coafura. Băiatul trage cu ochiul spre ea, zâmbește sincer, apoi lasă rușinat privirea în pământ.

— Pot să te-ntreb ceva? întreabă el.

— Pardon? zice Britt-Marie, cu chipul ud de ploaie.

— M-ajuți să-mi aranjez părul? murmură el, evitându-i privirea.

— Pardon? întreabă Britt-Marie mai apăsat, uitându-se la urma de noroi pe care mingea a lăsat-o pe tricoul proaspăt spălat al băiatului.

— Am o lipeală mâine. Mă gândeam dacă poți să m-ajuți să-mi aranjez părul, spune el.

Britt-Marie dă din cap ca și cum se aștepta.

— Că n-aveți frizerii în Borg, firește! N-aveți, nu!

Intră și asta în sarcinile mele de lucru acum? Intră? Asta vrei să zici?

Băiatul dă din cap că nu, cu privirea înfiptă în minge.

— Îți stă așa de frumos părul! De-aia am crezut că te pricepi. N-avem frizerie în Borg, au închis-o.

Ploaia se întețește. Britt-Marie își ține în continuare palmele deasupra capului, ca pe un mic acoperiș strâmb, lăsând ploaia să se scurgă în mânecile sacoului.

— Așa se numește acum? „Lipeală”? spune ea gânditoare.

— Cum se numea înainte? întreabă băiatul, ridicând privirea de pe minge.

— Pe vremea mea se spunea „întâlnire”, spune Britt-Marie hotărâtă.

Nu că ar fi ea vreo expertă în domeniu, trebuie să recunoască. N-a ieșit la întâlnire decât cu doi băieți. Cu unul dintre ei s-a căsătorit. Ploaia se oprește complet în timp ce stau acolo, afară, ea, roșcovanul și mingea plină de noroi.

— Noi zicem „lipeală”. Sau nu știu, așa zic eu, mormăie băiatul.

Britt-Marie trage adânc aer în piept, evitând privirea băiatului care îi evită privirea.

— Nu-ți pot răspunde la întrebare, pricepi tu, că lista e în poșetă, spune ea.

Băiatul dă imediat din cap cu un entuziasm îngrijorător și zice:

— Nu contează! Pot oricând mâine!

— Ha! Că la școală nu se merge, aici în Borg, firește, spune Britt-Marie.

— Suntem în vacanța de Crăciun, spune băiatul.

Tăcerea e ruptă de urletul euforic al copiilor dinăuntru, atât de brusc încât Britt-Marie îl apucă speriată pe băiat de tricou, iar băiatul, luat prin surprindere, îi aruncă mingea în brațe. Sacoul lui Britt-Marie e mânjit de noroi. O jumătate de secundă mai târziu, în pizzerie bărbații urlă de se cutremură firma cu neon de deasupra ușii.

— Ce-i? întreabă Britt-Marie panicată și dă drumul mingii.

— Am înscris! urlă fericit băiatul-pirat.

— Cine a înscris? întreabă Britt-Marie.

Băiatul-pirat ridică mingea și o privește de parcă ar fi o întrebare filosofică.

— Ai noștri! spune el nedumerit.

— Credeam că nu mai aveți echipă! pufnește Britt-Marie.

— Echipa noastră, ăia cu care ținem! La televizor! încearcă băiatul să-i explice.

— Ce vrei să spui cu asta? întreabă Britt-Marie.

Băiatul rămâne cu gura căscată.

— Deci… echipa… cu care ținem…

Britt-Marie își împreunează iritată mâinile pe burtă.

— Bine, drăguță, dar nu e echipa voastră dacă nu jucați în ea, îi explică Britt-Marie.

Băiatul se gândește o clipă. Apoi strânge mingea mai tare la piept.

— Ținem cu echipa asta de mai mult timp decât sunt în echipă cei mai mulți jucători. Deci e mai mult echipa noastră decât a lor.

— Ridicol! pufnește Britt-Marie.

În următoarea secundă, sunetul ușii trântite a bazei de agrement răsună în seara de ianuarie. Britt-Marie se întoarce îngrozită și fuge spre intrare. Băiatul fuge după ea. Ușa e încuiată pe dinăuntru.

— Au încuiat ca să nu intrăm! Fiindcă eram aici când au băgat gol! gâfâie fericit Piratul.

— Ce Doamne iartă-mă vrei să spui? întreabă Britt-Marie, trăgând disperată de mânerul ușii.

— Deci… e important să rămânem aici, fiindcă aici eram când au marcat! Aducem noroc dacă stăm aici! strigă băiatul.

De parcă asta ar fi o explicație rezonabilă! Britt-Marie îl țintuiește bănuitoare cu privirea. Rămân în parcare, deși începe să plouă din nou, iar Britt-Marie nu mai spune nimic.

Căci e prima dată, după foarte multă vreme, când cineva îi spune lui Britt-Marie că este important ca ea să fie undeva.

•

Fotbalul e un joc ciudat, da, fiindcă nu te roagă să-l iubești.

La pauză, copiii deschid ușa și le dau drumul înăuntru lui Britt-Marie și Piratului. Britt-Marie petrece toată repriza a doua în fața oglinzii din baie. În primul rând,