pentru că nu vrea să riște să fie nevoită să mai stea de vorbă cu vreunul dintre copii și în al doilea rând pentru că echipa cu care țin copiii înscrie din nou chiar când Britt-Marie intră în baie și atunci îi interzic imediat să iasă până nu se termină meciul. Așa că Britt-Marie rămâne în baie, își usucă părul, aduce noroc echipei și are o criză existențială. Toate astea în același timp.

Imaginea din oglindă îi e străină, îi aparține cuiva cu chipul brăzdat de ierni. Iernile au fost întotdeauna cel mai rău lucru, atât pentru plantele de pe balcon, cât și pentru Britt-Marie. Iarna e tăcerea cu care Britt-Marie se luptă să trăiască – în tăcere nu-ți dai seama dacă știe cineva că ești acolo. Iarna este anotimpul tăcerii, pentru că frigul izolează oamenii. Reduce lumea la tăcere.

Tăcerea a paralizat-o pe Britt-Marie când a murit Ingrid. Tata venea acasă tot mai târziu de la slujbă. Nu după mult timp, ajungea după ce Britt-Marie adormise deja. Într-o dimineață s-a trezit când tata de-abia se întorsese acasă. În cele din urmă, într-o dimineață, nu s-a mai întors deloc.

Mama a vorbit tot mai puțin despre asta. A început să zacă în pat tot mai mult. Britt-Marie rătăcea prin apartament, cum fac copiii în lumi tăcute. Odată, a răsturnat o vază doar ca să țipe mama la ea din dormitor. Mama n-a țipat. Britt-Marie a curățat cioburile. N-a mai răsturnat niciodată o vază. A doua zi mama a rămas în pat până când Britt-Marie a gătit cina. În ziua următoare, s-a ridicat și mai târziu. În cele din urmă nu s-a mai ridicat din pat.

Britt-Marie a fost aproape singură la înmormântarea mamei sale. Desigur, câțiva dintre prietenii mamei au trimis flori foarte frumoase și condoleanțe, dar erau prea ocupați să trăiască, la ce bun să-și piardă vremea cu cineva care deja murise. Britt-Marie a tăiat codițele florilor și le-a pus în vaze proaspăt spălate. A făcut curățenie în apartament și a șters toate geamurile. A doua zi a ieșit să arunce gunoiul și l-a întâlnit pe Kent pe scară. S-au uitat unul la altul așa cum se privesc doi copii care au devenit adulți. Kent fusese căsătorit și avea doi copii, dar tocmai divorțase. Venise în vizită la mama lui. A zâmbit când a văzut-o pe Britt-Marie. Pentru că pe vremea aceea o vedea.

*

Britt-Marie își freacă gânditoare degetul inelar în fața oglinzii. Dunga albă e tot acolo, ca un tatuaj. Batjocoritoare. Se aude un ciocănit la ușă. E Piratul.

— Ha! Ați câștigat? întreabă Britt-Marie, cu aerul că a îndurat o teribilă corvoadă, deși, de fapt, e ușurată că a stat departe de ei.

Băile pot fi asemenea balcoanelor. Îți permit să nu fii singur, fără să te oblige să socializezi.

— Doi la zero! spune Piratul, dând din cap fericit.

— Am stat aici tot timpul fiindcă m-ați pus voi, nu fiindcă aș avea probleme cu… intestinul, spune Britt-Marie pe un ton cât se poate de serios.

Piratul dă din cap derutat și mormăie „OOK…”, apoi arată spre ușa de la intrare. E deschisă.

— Iar a venit Sven.

Din pragul ușii, polițistul îi face stângaci cu mâna. Britt-Marie face un pas înapoi și, profund ofensată, închide ușa băii după ea. După ce își aranjează părul, trage adânc aer în piept și iese din nou.

— Ha? spune ea, uitându-se la polițist.

Polițistul zâmbește și îi întinde o bucată de hârtie.

Când să i-o dea lui Britt-Marie, o scapă din mână.

— Aoleu, aoleu! Scuze, scuze, voiam doar să-ți dau asta! Da, m-am gândit, ăăă, adică noi ne-am gândit…

Arată spre pizzerie. Britt-Marie presupune că vrea să spună că a vorbit cu Cineva. Polițistul zâmbește din nou. Își împreunează mâinile pe burtă. Se răzgândește și își încrucișează brațele mai sus, aproape sub bărbie.

— Ne-am gândit că ai nevoie să stai undeva, firește, firește, da… și am înțeles că nu vrei să stai la hotelul din oraș.

Apoi adaugă imediat:

— Nu că n-ai avea voie să stai unde vrei, firește, firește! Ne-am gândit doar că, da, că ar putea fi o alternativă… Poate?

Britt-Marie se uită la hârtie. Este un anunț scris de mână, cu greșeli gramaticale, pentru o cameră de închiriat. În partea de jos a foii de hârtie e un desen cu un omuleț cu pălărie, care pare că dansează. Nu se înțelege ce legătură are omulețul cu anunțul. Polițistul își flutură entuziasmat brațele.

— Eu am ajutat-o să facă anunțul. Am făcut un curs de calculatoare, în oraș. O femeie foarte de treabă, doamna care închiriază, tocmai s-a mutat înapoi în Borg. Bine, doar temporar, firește, firește, că vinde casa. Da e aici în Borg, nu-i deloc departe. Te duc eu cu mașina!

Britt-Marie se încruntă. Vede mașina de poliție în parcare.

— Cu mașina aia? întreabă ea.

Polițistul dă repede din cap că da.

— Da, am auzit că mașina ta e la service. Dar pot să te duc eu, cum să nu, cum să nu, nicio problemă!

Britt-Marie dă încet din cap că nu.

— Nicio problemă pentru dumneata! Adică vrei să zici că ai de gând să mă plimbi peste tot cu mașina aia, să creadă lumea că sunt o infractoare? Asta vrei să spui?

Polițistul se rușinează.

— Nu, nu, nu! Firește că n-ai vrea așa ceva!

— Nu, nici gând! întărește Britt-Marie. Altceva?

Polițistul dă din cap stânjenit că nu și pleacă posomorât. Britt-Marie închide ușa în urma lui.

•

Copiii așteaptă până când Britt-Marie le usucă hainele. Pe cele pe care nu le poate băga în uscător, le atârnă frumos, să și le poată lua a doua zi. Cei mai mulți pleacă acasă cu tricourile de fotbal pe ei. Într-un fel, așa ajunge Britt-Marie antrenoarea unei echipe de fotbal. Doar că încă nu i-a spus nimeni.

Niciunul dintre copii nu-i mulțumește pentru haine. Ușa se închide în urma lor și baza de agrement se cufundă în genul acela de tăcere pe care doar copiii și fotbalul o pot umple. Britt-Marie strânge farfuriile și dozele de răcoritoare de pe