măsuța de lângă canapele. Omar și Vega și-au pus farfuriile pe marginea chiuvetei. Nu le-au pus în mașina de spălat vase. Nici măcar nu le-au clătit. Le-au lăsat pur și simplu pe blatul chiuvetei. Kent făcea uneori asta și arăta de parcă aștepta aplauze. Ca și cum voia ca Britt-Marie să nu uite, când farfuria avea să stea în dulap a doua zi, spălată și uscată, că el și-a făcut partea lui de muncă.

Se aude o bătaie la ușă. Cum nu e o oră civilizată să bați la ușa cuiva, Britt-Marie presupune că unul dintre copii a uitat ceva. Deschide cu un:

— Ha?

E tot polițistul. Zâmbește timid. Britt-Marie schimbă imediat tonul:

— Ha!

Ceea ce e cu totul altceva. Cel puțin așa cum le zice Britt-Marie. Polițistul înghite în sec, își adună curajul și îi întinde, un pic cam smucit, un soi de mic paravan, gata, gata s-o pocnească în cap cu el.

— Scuze, voiam să-ți dau doar, uite, e din bambus! zice el, cât pe ce să-l scape în noroi.

— Ha… spune Britt-Marie, ceva mai prudent.

Polițistul dă din cap cu entuziasm.

— Eu l-am făcut! La un curs în oraș, „Design interior specific Orientului îndepărtat”!

Dă din nou din cap. Ca și cum Britt-Marie ar trebui să spună ceva. Britt-Marie tace. Polițistul ridică paravanul cât să-și acopere fața.

— Poți să-l pui la geam, în mașină! Să nu te vadă nimeni!

Arată vesel spre mașina poliției. Apoi spre paravanul din bambus. Apoi spre ploaia care a început din nou. Cum face, de obicei, ploaia în Borg. Trebuie să fie plăcut, firește, pentru ploaie, să n-aibă nimic mai bun de făcut toată ziua!

— Și poți să-l ții pe post de umbrelă până ajungem la mașină, ca să nu-ți strici părul! continuă polițistul.

Britt-Marie își pune nesigură o mână peste cealaltă.

— Ha!

Polițistul înghite din nou în sec și privirea caută nesigură în jur. Pipăie bambusul.

— Nu-i musai, firește, firește! Mă gândeam și eu doar că trebuie să locuiești undeva în Borg. M-am gândit, ăăă, mda, știi… Că nu se cuvine să locuiască o doamnă în baza de agrement, ca să zic așa.

Rămân tăcuți mult timp după aceea. Britt-Marie își mută ba mâna stângă peste cea dreaptă, ba invers, într-un târziu trage aer în piept cu incomensurabilă răbdare. Nu oftează, nu. Apoi spune:

— Trebuie să-mi iau lucrurile.

Polițistul încuviințează cu însuflețire. Britt-Marie închide ușa și îl lasă în ploaie.

•

Așa continuă. Ceea ce deja a început.

13.

Britt-Marie deschide ușa. El îi întinde paravanul din bambus, ea îi dă ghivecele de balcon.

— Mi s-a spus că e și un pachet mare de la IKEA pe bancheta din spate a mașinii tale, vrei să-l pun și pe ăla în mașină? întreabă el binevoitor.

— În niciun caz! răspunde Britt-Marie, mai îngrozită decât dacă i-ar fi sugerat să dea foc pachetului cu mobilă.

Polițistul dă imediat din cap, parcă scuzându-se.

— Nu, nu, firește că nu!

Britt-Marie îi vede pe bărboșii cu șepci ieșind din pizzerie. Îl salută pe polițist, iar el le face cu mâna. Nu par s-o vadă pe Britt-Marie. Polițistul se grăbește spre mașină cu ghivecele la subraț, apoi se întoarce repede și o însoțește pe Britt-Marie. Nu o ia de braț, dar își ține galant mâna sub brațul ei, fără să o atingă. Ca și cum e gata să o prindă în caz că alunecă.

Britt-Marie ține micul paravan ca pe o umbrelă deasupra capului. Se dovedește că paravanele din bambus funcționează foarte bine pe post de umbrelă, în caz că îți trebuie una foarte, foarte proastă. Așa că Britt-Marie e nevoită să țină paravanul deasupra capului și în timp ce merg cu mașina, astfel încât polițistul să nu-i vadă coafura distrusă.

— Dacă-mi permiți, o să te rog să oprești la un bancomat, ca să pot plăti camera, zice ea pe un ton undeva la mijloc între cel rezonabil într-un taxi și cel potrivit într-o mașină de poliție. Dacă nu e prea mare deranjul! Nu vreau să deranjez, firește! adaugă ea.

— Niciun deranj! spune polițistul senin.

Vorbește tot drumul, la fel cum făcea și Kent întotdeauna când mergeau cu mașina. Totuși, e altfel, căci Kent povestea mereu chestii. Polițistul însă pune întrebări. Asta o irită pe Britt-Marie. Căci e iritant când cineva e interesat de tine, dacă nu ești obișnuit.

— Ce zici de meci? întreabă el.

— Am fost la toaletă, spune Britt-Marie.

Se enervează la culme când se aude spunând asta. Pentru că s-ar putea trage concluzia pripită că are probleme intestinale serioase. Sven nu zice nimic, așa că Britt-Marie trage concluzia că polițistul tocmai a tras respectiva concluzie și nu apreciază deloc faptul că polițistul trage concluzii pripite. Așa că adaugă brusc:

— N-am probleme cu intestinul, dar era important să fiu la toaletă, altfel pățea meciul nu știu ce!

Polițistul râde. Britt-Marie nu-și dă seama dacă râde de ea. Se oprește când vede că râsul lui nu pare să-i convină deloc lui Britt-Marie.

— Cum de te-ai mutat fix în Borg? întreabă el curios.

— Am primit o slujbă aici, răspunde Britt-Marie.

Are picioarele îngropate în cutii de pizza goale și pungi de hârtie de la restaurante de hamburgeri. Pe bancheta din spate vede un șevalet și o grămadă de perii și tablouri.

— Fac un curs de pictură în acuarelă, în oraș! Îți plac picturile? întreabă polițistul emoționat când vede că Britt-Marie se uită la ele.

— Nu, spune Britt-Marie.

Polițistul pipăie stânjenit volanul.

— Bine, nu mă refer la picturile mele, firește, firește. Eu sunt doar un vesel amator, vreau să spun pictura în general. Tablourile adevărate. Picturile frumoase.

Ceva în Britt-Marie ar vrea să spună: „Picturile tale sunt și ele frumoase”, dar altceva, mult mai rațional, o face să răspundă imediat:

— N-avem tablouri acasă. Soțului meu nu-i place arta.

Polițistul dă din cap tăcut. Ajung în „oraș”, aflat la vreo douăzeci de kilometri de Borg. „Orașul” este, de fapt, mai degrabă un sat decât un oraș. Ca și Borg, doar că un pic mai mare. Și pare că se îndreaptă spre același viitor ca și Borg, doar că nu la