fel de repede. Britt-Marie scoate bani de la un bancomat, care se află lângă un solariu. Solariile nu i se par deloc igienice lui Britt-Marie, pentru că a citit că pot cauza cancer și cancerul în niciun caz nu i se pare igienic.

Britt-Marie are nevoie de ceva timp să scoată banii, deoarece e întotdeauna atât de atentă să-și ascundă codul pin, încât nu vede ce butoane apasă, operațiune care nu e cu nimic mai ușoară din cauza paravanului din bambus pe care încă și-l ține deasupra capului. Nici nu vrea să-și imagineze ce ar zice lumea dacă ar vedea-o!

Dar polițistul nu-i spune să se grăbească. Iar Britt-Marie realizează, spre surprinderea ei, că asta îi place. Kent îi spunea mereu să se grăbească, indiferent cât de repede făcea lucrurile. Se urcă din nou în mașină și simte că poate ar trebui să spună ceva social. Așa că inspiră adânc și arată spre cutiile și pungile goale și spune:

— N-aveau și cursuri de gătit în oraș, firește…

Polițistul se luminează la față.

— Ba da! Ba da! Am mers la unul despre cum se face sushi! Ai gătit vreodată sushi?

— În niciun caz! Soțului meu nu-i place mâncarea străină, răspunde raționalul din Britt-Marie.

Polițistul dă din cap înțelegător.

— Firește, firește. Eh, nici nu e mare gătit cu sushi-ul. Mai mult… tăiat. Și sincer să fiu, n-am făcut nici eu de prea multe ori. După curs, adică. Nu e nicio plăcere să gătești doar pentru tine, dacă înțelegi ce vreau să zic?

El zâmbește timid. Ea nu zâmbește deloc.

— Nu, spune ea.

Ajung înapoi în Borg. În cele din urmă, polițistul își face curaj și schimbă subiectul:

— Frumos din partea ta să ai grijă de copiii ăștia. Borg nu-i tocmai un loc unde să crești în ziua de azi. Tinerii au nevoie, da, pricepi tu… de cineva care îi vede.

— Ba n-am grijă de nimeni, în niciun caz nu sunt responsabilitatea mea! protestează Britt-Marie.

Polițistul dă din cap defensiv de îi tremură obrajii.

— Nu asta vreau să spun, firește, vreau să spun doar că te plac. Copiii, adică. Nu i-am văzut să le mai fi plăcut de cineva de când a murit antrenorul lor dinainte.

— Ce vrei să spui cu „dinainte”? întreabă Britt-Marie țâfnoasă, cum întrebi când ai avut o seară dintr-acelea în care ai ajuns antrenoarea unei echipe de fotbal și nimeni nu te-a anunțat.

— Eu… Adică ei… sunt foarte bucuroși că te-ai mutat aici, spune polițistul, rostind „ei” pe tonul pe care ar zice „suntem bucuroși”. Ce slujbă aveai înainte să vii aici? întreabă el apoi.

Britt-Marie nu răspunde. Se uită pe fereastră la casele pe lângă care trec. Aproape în fața fiecăreia e un panou cu „De vânzare”. Britt-Marie spune sec:

— Nu pare să mai vrea prea multă lume din Borg să stea în Borg.

Colțurile gurii polițistului fac ce fac de obicei colțurile gurii când încearcă să înfrângă tristețea. Se ridică forțat, în ciuda umerilor care le spun să n-o facă.

— Criza financiară a lovit rău pe-aici, după ce firma de transport a concediat toți șoferii. Cei care încă țin pancartele cu „De vânzare” în fața casei sunt cei care încă speră să vândă. Ceilalți s-au lăsat păgubași. Tinerii fug la oraș. O să rămânem doar noi aici, babalâcii, până la urmă, fiindcă suntem singurii care încă au locuri de muncă.

— Criza financiară s-a terminat. Așa a zis soțul meu, e antreprenor, îl informează Britt-Marie.

Polițistul dă din cap înțelegător imediat, ca și cum își asumă critica.

— Da, da, eu nu știu nimic despre asta, firește, firește. Soțul tău are probabil dreptate.

Britt-Marie își ține atât părul, cât și dunga albă de pe inelar ascunse sub paravanul din bambus. Se uită mai departe pe geam la case în care nici măcar cei care locuiesc acolo nu vor să mai stea.

— Înțeleg că și dumitale îți place fotbalul, spune ea în cele din urmă.

Pupilele polițistului se măresc, vocea rostește cuvintele ca și cum ar recita o poezie:

— A zis cineva odată că: „Iubim fotbalul pentru că e instinctiv. Vezi o minge rostogolindu-se pe stradă și îi dai un șut. Îl iubim din același motiv pentru care ne îndrăgostim – pentru că nu știm cum să ne împotrivim.”

Polițistul zâmbește.

— Cine a spus asta? întreabă Britt-Marie.

— Fostul antrenor al copiilor a zis. Frumos, nu? spune polițistul.

— Ridicol! spune Britt-Marie, deși ar fi vrut să spună „poetic”.

Polițistul strânge mai bine volanul.

— Firește, firește, voiam doar să spun… ca să zic așa… tuturor le place fotbalul, nu? spune el în cele din urmă.

Că parcă așa funcționează lumea!

•

Se opresc în afara casei cenușii, mici și pătrate, cu etaj. Într-o grădină, pe partea cealaltă a drumului, sunt două femei atât de bătrâne, încât par să fi trăit pe-aici înainte ca Borg să existe. Se țin de cadrele de sprijin pentru mers și se uită bănuitoare după mașina de poliție. Sven le face cu mâna, dar femeile nu-i răspund. Nu mai plouă, dar Britt-Marie își ține în continuare paravanul din bambus deasupra capului. Sven sună la ușa casei cenușii. Tânăra oarbă, la fel de pătrată ca și casă, deschide. Nu că Britt-Marie ar zice vreodată că e „grasă”, firește, dar, în orice caz, ține o ciocolată în mână.

— Bună, Bancă! spune prietenos polițistul.

— Bună, Sven! Ai adus-o? răspunde Bancă indiferentă, arătând cu bastonul spre Britt-Marie.

— Da! Dânsa e Britt-Marie, spune polițistul arătând bucuros spre Britt-Marie, de parcă femeia putea să vadă ceva.

— Camera costă două sute cincizeci pe săptămână, cu banii jos. Poți s-o închiriezi până reușesc să vând cocioaba, spune Bancă și intră înapoi în casă, fără să-i poftească înăuntru.

Britt-Marie intră, pășind în vârful degetelor, căci podeaua e atât de murdară, încât nici cu pantofi nu-i vine să calce pe ea. Câinele alb stă întins în hol, înconjurat de cutii de carton, în care sunt îndesate alandala lucruri, într-o sfântă dezordine. Britt-Marie presupune că e din cauză că femeia aceasta, Bancă, e neglijentă, nu din cauză că e oarbă. Britt-Marie nu trage concluzii pripite, e sigură că