Peste tot pe pereți sunt fotografii vechi cu o fată în tricou galben de fotbal. În unele dintre ele, fata stă lângă bărbatul în vârstă care e în toate fotografiile din baza de agrement. Dar aici e mai tânăr. Trebuie să fi fost de vârsta lui Britt-Marie când l-au găsit pe podeaua din bucătărie, în casa asta, își dă seama Britt-Marie. Nu știe dacă raționamentul ăsta arată că ea e bătrână. N-a avut prea mulți oameni în jur cu care să-și compare vârsta în ultimii ani.

•

Sven stă la ușă, cu ghivecele și poșeta lui Britt-Marie în brațe. Și el e de vârsta ei. Și i se pare bătrân când se uită la el.

— Ne lipsește tare taică-tu, Bancă. Tot Borgul îi duce dorul, spune polițistul trist.

Bancă nu răspunde. Britt-Marie nu știe ce să facă, așa că îi ia ghivecele din brațe lui Sven. Sven își scoate chipiul de polițist, dar rămâne în prag, așa cum face genul acela de bărbați care nu cred că se cuvine să pășească în casa unei doamne dacă nu e invitat. Britt-Marie nu-l invită, deși o scoate din sărite faptul că stă acolo, în prag, îmbrăcat în uniformă. Vede că bătrânele de peste drum se holbează din grădină. Ce-o să zică vecinii?

— Altceva? spune ea, deși vrea să spună „Mulțumesc”.

— Nu, nu, firește că nu, firește că nu, spune Sven și își pune din nou chipiul.

— Mulțumesc, spune Britt-Marie și sună mai mult a „La revedere” decât a mulțumire.

Sven încuviințează stângaci și pleacă. Când ajunge la jumătatea drumului spre mașină, Britt-Marie trage adânc aer în piept și spune, ridicând vocea doar un pic:

— … că m-ai adus cu mașina. Mulțumesc că m-ai adus cu mașina!

Sven se întoarce și chipul i se luminează. Britt-Marie închide repede ușa, să nu-i mai vină vreo idee polițistului.

•

Bancă urcă scările. Pare să folosească bastonul mai mult ca sprijin decât ca să se orienteze pe unde merge. Ajunse la etaj, îi arată scurt în jur lui Britt-Marie, care vine împleticindu-se în urma ei cu ghivecele și poșeta în brațe.

— Toaletă. Chiuvetă. Trebuie să mănânci în altă parte, că nu vreau prăjeală în casă. În timpul zilei, fă-te pierdută, că atunci ține agenția vizionări, spune Bancă și se pregătește să coboare scările înapoi.

Britt-Marie se întoarce diplomatic spre ea:

— Ha! Aș dori să-mi cer scuze pentru comportamentul meu de mai devreme, la magazin. Nu mi-am dat seama că ești oarbă.

Bancă mormăie ceva și dă să coboare, dar Britt-Marie n-a terminat ce are de spus.

— Dar aș dori să subliniez că nu te poți aștepta ca toată lumea să înțeleagă că ești oarbă când te vede de la spate, spune ea binevoitoare.

Bancă mormăie din nou, pierzându-și răbdarea. Britt-Marie o urmează pe scări și ridică vocea:

— N-am prejudecăți! Dacă aș fi fost informată că dumneata ești oarbă, aș fi…

— Dumnezeule mare, nu sunt oarbă, femeie! strigă Bancă.

— Ce?! exclamă Britt-Marie surprinsă.

— Am deficiențe de vedere. De aproape văd bine.

— Cât de aproape? întreabă Britt-Marie.

— Până la câine. Câinele vede restul, spune Bancă, arătând spre câinele aflat la vreun metru.

— Atunci ești, practic, oarbă, constată Britt-Marie.

— Asta am zis și eu. Noapte bună! spune Bancă.

— Ha! Dar nu ești complet oarbă, nu? Ai spus că, de fapt, nu ești oarbă, deci… insistă Britt-Marie.

Bancă mârâie:

— Noapte bună.

— Nu sunt genul să se lege de cuvinte, dar chiar dumneata ai zis „oarbă”, te-am auzit. Și țin să menționez că am un auz excelent! Doctorul meu spune că… se încăpățânează Britt-Marie.

La care Bancă pare să cântărească ideea de a se apuca să facă găuri în perete cu fruntea.

— Dacă spun că sunt oarbă, oamenii se rușinează să pună întrebări și mă lasă în pace. Dacă spun că am deficiențe de vedere, mă pisălogesc cu diferența dintre deficient și orb. Noapte bună! o întrerupe Bancă și, punând capăt discuției, continuă să coboare treptele.

— Nu sunt pisăloagă! insistă Britt-Marie.

— Văd, oftează Bancă.

— Dacă-mi permiți, de ce ai baston, câine și ochelari de soare dacă nu ești oarbă? întreabă Britt-Marie.

Bancă arată de parcă ar vrea să se culce în poziție fetală și să-și acopere urechile cu palmele.

— Sunt sensibilă la lumină. Am câinele de dinainte să-mi slăbească vederea. E doar un câine obișnuit. Noapte bună!

Câinele pare să o ia cam în nume de rău când aude asta și se oprește acru la mijlocul treptelor.

— Și bastonul? întreabă Britt-Marie.

Bancă își masează tâmplele.

— Nu e baston pentru orbi, e un baston obișnuit. Am un genunchi cu probleme. Și e bun și când nu se dă lumea la o parte.

— Ha! spune Britt-Marie.

Bancă alungă câinele cu bastonul.

— Plata în avans. Cu banii jos. Și nu vreau să te văd pe-aici în timpul zilei. Noapte bună!

— Dacă-mi permiți, când crezi că termini cu vânzarea casei? întreabă Britt-Marie.

— Imediat ce voi găsi pe cineva suficient de bătut în cap să vrea să trăiască în Borg, răspunde Bancă.

Britt-Marie rămâne în capătul scărilor. Treptele i se par dezolante și înfiorător de nesfârșite, imediat ce Bancă și câinele dispar la parter.

— Din câte înțeleg, tatăl dumitale iubea foarte mult Borgul, trebuie să fie ceva plăcut și în locul ăsta! strigă ea în josul scării.

Bancă nu răspunde.

— Nu sunt pisăloagă! se simte Britt-Marie obligată să repete.

Bancă mormăie ceva care sună a înjurătură. Ușa de la intrare se trântește în urma ei și a câinelui. Casa se cufundă în tăcere.

Britt-Marie privește în jur. Înțelege că nici tatăl lui Bancă, nici Bancă n-au fost foarte buni prieteni cu igiena. Își zice că e probabil din cauză că sunt barbari. Nu că Britt-Marie ar avea prejudecăți. Nici împotriva morților, nici a orbilor. Sau a deficiențelor de vedere. Sau ce o fi având femeia asta. Prin fereastră, îi vede pe Bancă și pe câine dispărând în depărtare. Plouă din nou. Mașina de poliție a dispărut și ea. Un camion singuratic trece pe stradă. Apoi tăcere. Britt-Marie simte că îngheață pe dinăuntru.

Scoate lenjeria de pe pat, presară bicarbonat