pe saltea, își scoate lista din geantă. Nu scrie nimic pe listă. Niciun punct de bifat. Întunericul se strecoară prin ferestre și o învăluie pe Britt-Marie. Nu aprinde becul. Caută în valiză un prosop și plânge în el. În picioare. Nu vrea să se așeze pe saltea înainte să fie bine împrospătată.

E deja trecut de miezul nopții când vede ușa, lângă una dintre ferestre. O ușă spre nicăieri. Lui Britt-Marie îi vine atât de greu să creadă, încât e nevoită să scoată Faxin-ul și să curețe toate geamurile ferestrelor și ale ușii cât de bine poate pe întuneric, înainte să îndrăznească să atingă mânerul. E blocat. Trage din răsputeri, forțează cadrul ușii cu toată greutatea trupului ei, care nu e cine știe ce. Preț de-o clipă fugară, vede lumea prin geam și se gândește la Kent, la tot ce el i-a zis că nu e în stare să facă. Atunci, cu forțe miraculos înzecite, mai trage o dată de mâner. Reculul o aruncă înapoi când mânerul cedează și ușa se deschide larg, lăsând ploaia să picure direct pe podea.

*

Britt-Marie se reazemă de pat, răsuflând precipitat și se uită lung la ușă.

•

Dă într-un balcon.

14.

Un balcon poate schimba totul.

•

E ora șase dimineața și Britt-Marie e plină de entuziasm – o trăire nouă pentru ea. Dispoziția lui Cineva poate fi descrisă, diplomatic vorbind, drept mahmură și ușor irascibilă. Britt-Marie o trezește din somn bătând la ușa pizzeriei la șase dimineața, ca să-i ceară o bormașină. Cineva îi deschide, mahmură și ușor irascibilă, după cum spuneam, și o informează că pizzeria, respectiv celelalte activități comerciale sunt închise la ora aceea. Atunci Britt-Marie întreabă ce caută Cineva acolo, la ora aceea, în cazul ăsta, întrucât lui Britt-Marie nu i se pare deloc igienic să locuiești într-o pizzerie. Cineva se străduiește atunci să-i explice, cu ochii închiși și bluza murdară de ceva care ori e mâncare ce n-a mai ajuns în gura lui Cineva, ori a ajuns, dar s-a revărsat înapoi pe bluză dintr-un motiv sau altul, că s-a culcat acolo fiindcă era „foarte mult beată” și nu a mai ajuns acasă după meciul de fotbal de aseară. Britt-Marie încuviințează binevoitoare și îi spune că a fost o decizie înțeleaptă, fiindcă nu e voie să te urci beat la volan. Și nu s-a uitat deloc la scaunul cu rotile când a zis asta. Că Britt-Marie n-are prejudecăți, firește.

Cineva mormăie ceva și dă să-i închidă ușa în nas. Dar, după cum ziceam, Britt-Marie e entuziasmată și se va dovedi că Britt-Marie e greu de oprit când e însuflețită. În parte, avalanșa bruscă de entuziasm are de-a face cu descoperirea balconului, dar mai mult cu faptul că Britt-Marie are acum un loc unde să-și pună ghivecele. Iar asta schimbă totul. Britt-Marie se simte gata să dea piept cu lumea. Sau, în orice caz, cu lumea din Borg.

Cineva nu pare să răspundă cu mare tragere de inimă la atacuri de entuziasm la ora șase dimineața, așa că Britt-Marie n-o mai lungește și o întreabă dacă are o bormașină. Are. I-o aduce. Britt-Marie o ia cu amândouă mâinile și, din greșeală, apasă pe butonul de pornire, ceea ce are drept consecință faptul că o rănește un pic pe Cineva la o mână. Atunci Cineva ia bormașina înapoi și o somează să-i spună ce altceva mai are de gând să găurească. Britt-Marie îi răspunde entuziastă că vrea să atârne un tablou.

Așa că acum Cineva e la baza de agrement, mahmură și ușor irascibilă, cu bormașina în brațe. În mijlocul încăperii, Britt-Marie privește entuziastă tabloul. L-a găsit în depozitul bazei de agrement unde a venit dis-de-dimineață, fiindcă Bancă îi spusese să nu stea acasă în timpul zilei, iar Britt-Marie oricum nu putuse să doarmă după toată agitația cu descoperirea balconului. Tabloul era sprijinit de un perete, în spatele unei grămezi indescriptibile de vechituri acoperite de un strat de praf atât de gros, de-ai fi zis că e cenușă vulcanică. Britt-Marie l-a adus în camera de zi și l-a curățat cu o cârpă umedă și bicarbonat. Arată mult mai bine acum.

— N-am atârnat niciodată un tablou, pricepi dumneata, îi explică Britt-Marie binevoitoare, văzând-o pe Cineva atât de ursuză.

Cineva dă gaură în perete cu bormașina și atârnă tabloul. Nu e o pictură, ci un panou de informare foarte, foarte vechi, înfățișând o hartă alb-negru a localității. „Bine ați venit în Borg!” scrie deasupra hărții. Pe cât de mult urăște călătoriile, pe atât de mult iubește Britt-Marie hărțile. Întotdeauna i s-a părut că au ceva liniștitor, încă de când Ingrid îi povestea noaptea despre Paris, în copilărie. Te poți uita pe o hartă și poți găsi Parisul. Și-atunci începi să înțelegi lucruri. Dă din cap serioasă și spune:

— N-avem tablouri acasă, eu și Kent, pricepi dumneata. Lui Kent nu-i place arta.

Cineva ridică din sprâncene uitându-se la harta învechită când Britt-Marie spune „arta”. Britt-Marie dă din cap binevoitoare.

— Merge să-l punem mai sus?

— Mai sus? oftează Cineva.

— E prea jos, constată Britt-Marie.

Deloc critică, bineînțeles.

Cineva se uită la Britt-Marie. Apoi la scaunul cu rotile. Britt-Marie se uită la scaunul cu rotile. Fără prejudecăți, desigur. Pe urmă se uită la Cineva. Își împreunează mâinile pe burtă.

— Dar e frumos și așa, mai jos. Firește, firește!

Cineva mormăie ceva ce e mai bine că nu aude nimeni, își împinge scaunul spre ușă și traversează parcarea înapoi spre pizzerie. Britt-Marie o urmează, fiindcă are nevoie de Snickers și bicarbonat.

Înăuntru duhnește a fum de țigară și bere. Peste tot sunt împrăștiate farfurii și pahare murdare. Entuziasmul lui Britt-Marie se mai temperează un pic.

— Nu vreau să mă bag, dar arată ca o cocină! spune ea binevoitoare, apoi repetă repede: Dar nu vreau să mă bag, firește!

— Nu vrei să te bagi, nu te bagi! răspunde Cineva.

Scotocește după ceva în spatele tejghelei, mormăind:

— Pastile de cap, unde pune Vega rahaturi de pastile? Toată lumea ascunde rahaturi aici, nu mai găsesc un rahat!

Dispare în bucătărie.

Britt-Marie se întinde șovăind să ia două farfurii murdare,