îl atrage în propria lui cursă, şi senzaţia mişcării duble îi face – pe el şi pe ei – complici la nu ştiu ce delict lunecos, unsuros, iar acum el îi împarte pe cei care cîntă în femei şi bărbaţi şi îi dirijează cu entuziasm, clipind cu lacrimi închipuite, şi aproape toată sala cîntă cu el şi se veseleşte, iar el, dirijorul corului – el, pe care eu îl suspectez că a urmărit tocmai senzaţia asta de complicitate tulbure care gîdilă adînc în măruntaie şi provoacă în noi un fel de desfătare lipicioasă, ambiguă, care dezgustă şi totodată atrage – adună în palmă cu o mişcare cîntarea tuturor, şi impune şi o clipă de linişte, cu deplină exactitate muzicală, aproape că pot să simt cum bate în sinea lui măsura, unu, doi, trei, patru, şi atunci el se năpusteşte din nou: Nu vă vine să astupaţi la micul dejun nişte fîntîni, cucernicilor? Zîna cea bună vă dă bagheta ei magică pentru o săptămînă! Pentru cinzeci de ani! Poate vă trece prin cap să vă faceţi o sărbătoare dintr-o mică acţiune ilegală a dreptei radicale? Să băgaţi pe careva la puşcărie fără proces, fără judecată pentru toa-tă vi-a-ţa şi asta, vedeţi mata, din motive de securitate! N-aveţi chef să trimiteţi o rudă, sau un vecin, să-l cheme afară pe terorist ca să vă fie mai uşor să puneţi mîna pe el? Oameni din public se alătură la bătăile lui lente şi ritmice din palme deasupra capului, şi la bătăile lui de picior în scîndurile scenei, care produc un ecou cadenţat în spaţiul sălii. Nu vă vine să jucaţi Monopol-confiscări? Taki-’ nterdicţie-de-circulaţie? Tabinet-puncte-de-control? Poate că-n general aveţi chef să vă folosiţi de trupuri omeneşti în chip de scuturi? O ambuscadă dintr-o casă locuită? Curent electric – uite-l, nu-i? Şosele sterile? Pişă-te-pe-marfă,-Ahmed,-ca-s-o-păstrezi-proaspătă? Din vorbă în vorbă se înfierbîntă, trăsăturile feţei lui devin mai ascuţite şi mai proeminente, ca şi cum cineva le-ar întări cu un pix. Totul e posibil! strigă el. Totul e permis! După cum zice poetul: Jucaţi-vă, scumpii mei, jucaţi-vă, jucaţi-vă cu visele! Numai ţineţi minte, scumpii mei, că bagheta nu e pentru totdeauna, are o mică problemă în sistem, shit! Îşi rostogoleşte ochii cu mînie şi bate din picior ca un copil păcălit: Are un ticălos de bug, asta-nţelegeţi de-acum, nu-i aşa, puişori? Pentru că, pare-se – şi se apleacă de pe marginea scenei către public şi-şi pune mîna pe gură, chipurile împărtăşeşte publicului secrete – că zîna cea bună e de fapt destul de hachiţoasă, aşa sînt zînele, şi pe urmă totul se întoarce pe dos, aşa-i plac ei lucrurile, şi atuncea noi – surprise! – noi o să cîntăm lîngă punctele lor de control „Ţara mea, ţara mea, ţara mea“ şi „Oaza Khaybar, jidane, n-o uita, oastea lui Muhammad te va mai călca“! Haide, cîntaţi cu mine, neprihăniţii mei, liberi ca păsările cerului, păsările mele libere, ieşite din ouă de păsări neţinute-n coteţ: „Oaza Khaybar, jidane, n-o uita“… De astă dată publicul nu se lasă ademenit, publicul bate cu mîinile în mese, fluieră, publicul nu e fraier. Un tînăr înalt şi cu capul ras, poate militar în permisie, fluieră cu atîta înverşunare, încît aproape cade pe spate cu scaun cu tot, se iscă un mic tărăboi…

— Aveţi dreptate! Aveţi dreptate! ridică mîinile, se supune şi e tot numai un rîs de simpatie şi bunăvoinţă; şi, în general, de ce să ne gîndim la asta? Mai e multă vreme pînă cînd o să se-ntîmple toate astea, şi Ioav are sută la sută dreptate: fără politică! Oricum, o să se-ntîmple abia în timpul vieţii copiilor noştri, asta-i problema lor, cine le-a spus să rămînă aici şi să mînînce ce-am căcat noi? Atunci de ce să ne enervăm pe chestia asta de pe-acum şi să ne certăm şi să ne ciorovăim şi război civil, şi de ce să ne gîndim la asta şi, în general, de ce să gîndim, aplauze pentru negîndit! aclamă el zgomotos şi pe gît i se umflă vene verzulii: Hei, Ioavus, răcneşte el, de ce să nu ne mai dai niţică lumină, să vedem cine pe cine, da, dă o baie de lumină, baie de lumină-n sală… Salutare, scumpilor, e-ntr-adevăr frumos din partea voastră c-aţi venit… Înţeleg că nu mai erau bilete la Adi Ashkenazi – concurenţa-concurenţa… Ia spuneţi, nu vă e cald? Cum de nu vă e cald? Ia uitaţi-vă cum curg apele de pe mine. Îşi miroase subsuorile, inspiră pînă-n străfundul bojocilor: Aaah, unde sînt negustorii de mosc atunci cînd e nevoie de ei? Dă drumul mai tare la aerul condiţionat, şefu’, fă pentru noi un pic de risipă, ce-o să fie? E-n contul meu! Unde eram?

E nervos şi şi-a pierdut concentrarea. Se pare că tot uraganul lui de înflăcărare a publicului nu-l ajută să repare ceea ce i-a pricinuit cu strigătul ei femeia cea mărunţică. Eu simt asta. Publicul simte asta.

— Ce spuneam, un ticălos de bug… „Patria mea, patria mea“, copiii noştri cei ghinionişti… O să rog stenografa să repete ultimele propoziţii… Traversează în diagonală scena, strecoară o privire neliniştită către ea, care şade cu capul plecat. Faţa i schimonoseşte într-un rînjet otrăvit. Începe să-mi fie cunoscută expresia asta a lui. Ca o licărire de violenţă interioară. Sau poate de violenţă exterioară bine ascunsă.

— Un copil drăguţ, ai? Un copil bun… Mormăie şi faţa i se crispează ca şi cînd i s-ar strînge inima: Ce chestie şi cu tine, măi să fie, de unde mi-ai apărut, o prezicătoare mi-a ieşit la loterie de ziua mea. Care-i treaba, Netania? Să aduceţi şi voi pur şi simplu o sticlă de Dom Perignon nu vă mai place? V-aţi făcut originali? Nu, ia gîndiţi-vă, unor artişti de calibrul meu în lume li se aduce de ziua lor o gagică sculativă extra care să sară goală dintr-un tort, iar asta o să sară