Ea nu plînge. Faţa îi e schimonosită de durere, dar nu plînge. El o priveşte intens şi, involuntar, faţa lui oglindeşte faţa ei. Merge şi se aşază în fotoliu. Pare istovit, învins. Cineva din sală răcneşte: Haide, bagă viteză! Şi un bărbat subţirel într-un trening albastru strigă: Ce-i asta? Îi faci tratament prin dinamică de grup? Mulţi în sală rîd. Începe un fel de înviorare, ca dintr-un vis straniu. O femeie care şade la o masă de lîngă bar strigă către scenă: Poate c-ai face bine să bei un gît de lapte! Şi prietenii ei aplaudă, şi de la cîteva mese din sală zboară pufnituri de rîs şi strigăte de încurajare, şi omul ridică un deget, dibuie cu mîna în spatele fotoliului şi pescuieşte de acolo un termos roşu mare. În sală se rîde de-acum de plăcere, iar eu încerc să înţeleg oamenii ăştia care vin a doua oară, vin poate chiar de mai multe ori, la spectacolul lui: ce le oferă el?

Golit şi atît de abătut, ce i-a mai rămas de oferit?

Poate că e bine c-am rămas, gîndesc eu cu un frison ciudat de emoţie, e bine, totuşi, c-am rămas să văd toate astea.

Flutură termosul în faţa sălii. E scris pe el cu litere mari şi cu tuş negru, „MILK“. Publicul aprobă zgomotos. Deşurubează încet capacul, soarbe un pic şi îşi linge buzele cu încîntare. Ah, zîmbeşte el, gustul de odinioară, precum a spus curva cînd i-a luat-o la cioc unui boşorog. Mai soarbe un pic, cu repeziciune, mărul lui Adam îi joacă pe gît. Apoi pune termosul pe podea între picioare şi continuă să stea pe marginea fotoliului. O priveşte lung pe femeia cea mărunţică şi-şi clatină capul cu uimire.

Şi atunci se apleacă înainte cu toată partea de sus a trupului, îşi pune capul pe genunchi, iar braţele şi le lasă să atîrne moi de-a lungul picioarelor, cu greu i se poate vedea pe trup că respiră.

Sala e iarăşi foarte liniştită, şi aerul pare dintr-odată comprimat. Gîndul că el poate n-o să se mai ridice din fotoliu îi străbate, aşa mi se pare, pe toţi cei de faţă. Ca şi cum fiecare dintre noi ar simţi că undeva, într-o instanţă îndepărtată şi capricioasă, se roteşte chiar acum în aer o monedă care poate să cadă cap sau pajură.

Cum a reuşit, gîndesc eu, cum, într-un răstimp atît de scurt, a reuşit să facă publicul, şi, într-un anumit sens, chiar şi pe mine, să se simtă ca acasă în sufletul lui? Ba chiar să fie ostateci ai sufletului lui.

Nu se grăbeşte să se ridice din poziţia lui ciudată. Dimpotrivă, se adînceşte în ea încă şi încă. Coada subţirică îi cade acum pe ţeastă, care, din unghiul ăsta – cînd se apleacă înainte cu tot trupul – pare uimitor de mică şi bătrînă, cu mult mai bătrînă decît vîrsta lui, şi parcă ar fi fost micşorată printr-o procedură specială.

Privesc în jurul meu cu prudenţă, să nu rup nici un fir de păianjen. Majoritatea celor din sală stau aplecaţi înainte, îl privesc concentraţi, de parcă ar fi prinşi într-o vrajă. Unul dintre motocicliştii tineri îşi linge încetişor buza de jos. Asta e aproape singura mişcare pe care o pot distinge.

Şi cînd în sfîrşit îşi extrage trupul din adîncurile fotoliului şi se ridică şi îşi îndreaptă spinarea şi se opreşte în faţa noastră, pe faţa lui se vede ceva nou.

— Un moment, aşteptaţi, linişte, spune el, opriţi totul, luăm totul de la început, toată seara de la început! Totul a fost o greşeală! Ştergeţi, uitaţi, şi asta nu pentru că n-aţi înţeles, meritaţi nota zece, voi toţi, eu sînt de vină, eu sînt acela care n-a-nţeles ce şansă-a căzut pe mine, Dumnezeule, îşi prinde capul cu amîndouă mîinile, n-o să credeţi ce urmează să se-ntîmple aici în seara asta, Netania, ah, Netania, oraşul diamantelor, sînteţi un public băftos şi în seara asta s-a făcut într-adevăr o minune cu voi, un joc de zile mari – îi vorbeşte publicului, dar ochii lui sînt pironiţi în ochii mei, încearcă să-mi spună ceva urgent, de neamînat, o comunicare prea complicată ca să fie pusă în priviri – fiindcă mandea a hotărît, după o deliberare aprofundată şi o consfătuire cu GatoNegro pe care stăpînul casei ni-l subţiază cu apă de la robinetul din curte, aferim, Ioav-dor-de-lăptişor, pe scurt, am hotărît, ce-am hotărît, hai să vedem, mi se-ncurcă vorbele în gură, am hotărît, ca mulţumire personală din partea mea pentru c-aţi venit să-mi sărbătoriţi ziua de naştere, chit că o păsărică mi-a şoptit – apropo, a şoptit pentru că e răguşită, gripă aviară – că poate nici n-aţi ţinut minte că asta-i ziua…

Toacă vorbe. Ne abate gîndul în timp ce mistuie o idee complicată care l-a străfulgerat, şi îşi pregăteşte mişcarea următoare.

— Dar uite, aţi venit totuşi, şi din cauza gestului ăstuia al vostru, c-aţi venit în masă să sărbătoriţi împreună cu mine, am hotărît în mod spontan să vă dau în seara asta un mic suvenir, ceva din inimă. Aşa sînt eu, Generozitate, ăsta e al doilea nume al meu, Dov Mărinimie Grinstein, aşa o să scrie pe piatra mea de mormînt, şi puţin dedesubt „Aici e îngropat un potenţial“, şi încă mai jos „Subaru ’98 pentru cei care se hotărăsc repede“. Dar între noi fie vorba, fraţilor, ce pot eu să vă ofer? Bani, asta am stabilit mai înainte, n-am, n-am nici izmană-n fund,