– Şi eu.

– Când e ultima cursă la Hollywood Park? mă întrebă.

– La 5.30.

– Plecăm de-aici la 5.00.

– N-o să reuşim.

– Putem încerca. My Boy Bobby o să câştige.

– Norocul nostru.

– Vrei să vii?

– Sigur.

– Fii atent la ceas. La 5.00 o ştergem. La 5.00 fără cinci minute, ne făcuserăm amândoi de lucru cât mai aproape de ieşirea din spate. Prietenul meu, Manny, îşi privi ceasul.

– O să furăm două minute. Când încep să fug, vii după mine.

Manny stătea acolo şi aşeza cutii cu piese pe un raft de lingă uşă. Dintr-o dată, o luă la sănătoasa. L-am urmat numaidecât şi într-o clipă am fost dincolo de uşa din spate, apoi în jos pe alee. Era un alergător rapid. Am aflat după aceea că în liceu fusese alergător la un sfert de milă în turul oraşului. Pe alee, m-am menţinut tot timpul la patru picioare în spatele său. Maşina lui era parcată după colţ; a descuiat-o, ne-am îmbarcat şi am pornit.

– Manny, n-o să reuşim.

– O să reuşim. Ştiu să manevrez chestia asta.

– Cred că suntem cam la nouă-zece mile distanţă. Trebuie să ajungem acolo, să parcăm, dup-aia să ajungem din parcare la ghişeul de pariuri.

– Ştiu să manevrez chestia asta. O să reuşim.

– Nu putem să ne oprim la semafor. Manny avea o maşină destul de nouă şi se pricepea să treacă de pe o bandă pe alta.

– Am jucat la toate cursele de cai din ţara asta.

– Şi la Caliente?

– Da, şi la Caliente. Nenorociţii ăia iau douăzeci şi cinci la sută.

– Ştiu.

– În Germania e mai rău. În Germania iau cincizeci la sută.

– Şi mai au jucători?

– Mai au. Fraierii îşi închipuie că tot ce au de făcut e să afle câştigătorul.

– Şi noi dăm şaisprezece la sută, ceea ce e destul de nasol.

– Nasol. Dar un bun jucător poate să bată impozitul.

– Ai dreptate.

– Rahat, un semafor!

– Dă-l dracului. Mergi mai departe.

– O s-o iau prin dreapta, Manny viră brusc şi o tăie exact prin mijloc la semnalizator.

– Vezi să nu vină duba.

– Bine. Manny chiar că se pricepea să manevreze chestia aia. Dacă paria aşa cum şofa, era un învingător.

– Eşti însurat, Manny?

– Doamne fereşte.

– Femei?

– Când şi când. Dar nu de durată.

– Ce nu merge?

– O femeie e o slujbă cu normă întreagă. Trebuie să fii liber să-ţi alegi meseria.

– Bănuiesc că e vorba de o epuizare emoţională.

– Şi fizică. Vor să se fută zi şi noapte.

– Găseşte-ţi una pe care să-ţi placă să o fuţi.

– Da, dar dacă bei sau joci, îşi închipuie că-ţi baţi joc de iubirea lor.

– Găseşte-ţi una căreia îi place să bea, să joace şi să se fută.

– Cine şi-ar dori o asemenea femeie?

În cele din urmă, iată-ne ajunşi în parcare. Parcarea era gratis după a şaptea cursă. Şi intrarea la hipodrom era gratis. Totuşi problema era că nu aveam un program sau o listă a curselor. Dacă se iviseră schimbări, nu puteai fi sigur care dintre caii de pe tabla de afişaj era al tău.

Manny încuie maşina. Am luat-o la picior. Manny luă un avans de şase picioare în faţa mea, în parcare. Am intrat pe o poartă deschisă şi am ajuns în pasaj. Manny îşi menţinu avansul şi în pasaj, care la Hollywood Park e destul de lung. Ieşind din pasaj şi ajungând la hipodromul propriu-zis, am sprintat până când am fost doar la cinci lungimi în spatele lui Manny. Puteam vedea caii la gard. Am ţâşnit spre ghişeul de pariuri.

– My Boy Bobby... ce număr are? am zbierat la un tip cu un singur picior când am trecut pe lângă el. Înainte să-mi poată răspunde, deja nu mai puteam să-l aud. Manny alerga către ghişeul cu câştiguri de cinci dolari. Când am ajuns acolo, îşi cumpărase deja biletul.

– Ce număr are?

– 8! E calul numărul 8!

Am pus jos cei 5 $ şi am luat biletul în timp ce clopoţelul sună, ridicând gratiile şi dând startul cailor.

Panoul arăta că Bobby era pe locul 4 faţă de locul 6 pe care-l ocupase în tura de dimineaţă. Calul cu numărul 3 era favorit cu cotă de 6 la 5. Se mizaseră în total 8.000 $, se alerga o milă şi o şesime. În timp ce încheiau primul tur, favoritul avea un avans de trei sferturi de milă şi Bobby se sprijinea de umărul lui ca un călău. Sălta liber şi uşor.

– Ar fi trebuit să punem zece, am spus. Ne-am scos.

– Mda, am mirosit câştigătorul. Ne-am scos dacă nu se trezeşte vreun umflat din turmă.

Bobby alergă în coasta favoritului jumătate din ultimul tur, după care ţâşni mai repede decât mă aşteptam. Era un truc pe care jocheii îl foloseau uneori. Bobby îl depăşi pe favorit, se înscrise pe linie şi sprintă chiar atunci, nu mai târziu. Era în frunte şi avea un avans de trei picioare şi jumătate. În acel moment, din trupă se desprinse calul pe care trebuia să-l învingem, calul cu numărul 4, panoul indica 9 la unu pentru el, însă venea tare din spate. Dar Bobby al nostru pur şi simplu zbura. Câştigă cursa în ropot de aplauze, cu două lungimi şi jumătate avans şi ne aduse un câştig de 10,40 $.

A doua zi la slujbă, am fost luaţi la întrebări în legătură cu plecarea noastră subită. Am recunoscut că jucaserăm la ultima cursă şi că aveam de gând să ne ducem iarăşi în după-amiaza aceea. Manny avea calul său preferat, iar eu îl aveam pe al meu. Unii dintre băieţi ne-au întrebat dacă nu vrem să pariem şi pentru ei. Le-am răspuns că nu ştiu. La prânz m-am dus cu Manny la un bufet ca să mâncăm.

– Hank, pariem şi pentru ei.

– Tipii ăia n-au nici un ban - tot ce au sunt banii de cafea şi de gumă daţi de neveste şi n-avem timp să frecăm mentă pe la ghişeele cu doi dolari.

– Nu jucăm banii, îi ţinem pentru noi.

– Şi dacă se întâmpla să câştige?

– N-or să câştige. Niciodată nu nimeresc calul. Au un dar să nu-l nimerească.

–