– Atunci o să ştim că am ales greşit calul.

– Manny, ce cauţi tu la depozitul de piese auto?

– Mă odihnesc. Sunt prea leneş ca să mă agit.

Am mai luat o bere şi ne-am întors la depozit.

Alergam prin pasaj în vreme ce îi aliniau în spatele grilajului. II voiam pe Happy Needles. Cota era de numai 9 la 5, iar eu am presupus că n-o să câştigăm două zile la rând, aşa că am pariat doar 5 $. Manny parie 10 $. Happy Needles câştiga cu un cap avans, accelerând pe exterior pe ultimii metri. La acel câştig se adăugară cei 32 $ din pariuri aiurea, graţie băieţilor de la depozit. Se duse vorba şi băieţii de la celelalte depozite, de unde colectam piese, m-au însărcinat să pariez şi pentru ei. Manny avusese dreptate, rar se ivea vreo surpriză. Habar n-aveau cum să parieze; pariau prea puţin sau prea mult, iar preţul stagna la mijloc. Mi-am cumpărat o pereche de pantofi buni, o curea nouă şi două cămăşi scumpe. Patronul depozitului nu mai părea atât de puternic. Manny şi cu mine întârziam un pic mai mult la prânz şi ne întorceam fumând trabucuri fine. Cu toate acestea, era o treabă anevoioasă să prindem în fiecare după-amiază ultima cursă. Publicul ajunsese să ştie cine suntem când ieşeam în fugă din tunel şi, în fiecare după-amiază, ne aşteptau. Ne încurajau şi ne fluturau biletele de pariuri şi uralele păreau că se înteţesc când treceam pe lingă ei şi aterizăm cu limba scoasă la ghişee Noua viaţă nu era pe placul lui Jan. Era obişnuită cu futaiurile ei de patru ori pe zi şi cu mine sărac şi umil. După o zi de muncă la depozit, apoi goana sălbatică şi sprintul final de-a lungul parcării şi prin pasaj, nu mai rămânea prea multă dragoste în mine. În fiecare seară când ajungeam acasă, ea era ameţită bine cu vin.

– Domnul Parior, zicea când intram pe uşă. Era pusă la patru ace; tocuri înalte, ciorapi de nailon, stătea picior peste picior şi îşi legăna tălpile. Domnul Mare Parior. Ştii, când te-am cunoscut îmi plăcea felul în care traversai o cameră. Nu o traversai pur şi simplu, ci mergeai ca şi cum aveai de gând să treci prin zid, ca şi cum totul ar fi fost al tău, ca şi cum nimic n-ar fi contat. Acum ai câţiva dolari în buzunar şi nu mai eşti acelaşi. Te porţi ca un student la stomatologie sau ca un instalator.

– Nu mă lua acuma cu instalatorii, Jan.

– N-ai mai făcut dragoste cu mine de două săptămâni.

– Dragostea îmbracă multe forme. A mea a fost mai subtilă.

– Nu m-ai mai regulat de două săptămâni.

– Ai răbdare. Peste şase luni o să ne petrecem vacanţa la Roma, la Paris.

– Uită-te la tine! îţi torni whiskyul ăla bun şi pe mine mă laşi să beau poşirca asta.

M-am trântit într-un scaun şi mi-am amestecat whiskyul cu cuburi de gheaţă. Purtăm o cămaşă scumpă, de un galben ţipător şi pantaloni noi, verzi cu dungi albe.

– Domnul Mare Parior!

– Îţi ofer tandreţe. Îţi ofer înţelepciune, şi lumină, şi muzică, şi puţină veselie. Pe lângă asta, sunt cel mai mare parior din lume.

– Parior de rahat!

– Nu, de curse. Am dat whiskyul pe gât, m-am ridicat şi mi-am pregătit altul.

Motivele de ceartă erau întotdeauna aceleaşi. O înţelegeam acum prea bine - marii amanţi au fost mereu oameni cu timp liber. Regulam mai bine ca vagabond decât ca om al muncii.

Jan îşi începu contraatacurile, adică se certa cu mine, mă scotea din minţi, iar pe urmă ieşea val-vârtej pe străzi şi prin baruri. Tot ce avea de făcut era să stea singură la bar şi băuturile, ofertanţii nu întârziau să apară. Fireşte că nu mi se părea corect din partea ei.

Majoritatea serilor urmau acelaşi scenariu. Ea făcea scandal, îşi lua poşeta şi ieşea pe uşă. Ăsta era efectul; trăiserăm împreună şi ne iubiserăm prea multe zile. O simţeam acum pe pielea mea. Dar întotdeauna o lăsam să plece, în timp ce stăteam neajutorat pe scaun şi îmi beam whiskyu-rile şi deschideam radioul ca să ascult un pic de muzică clasică. Ştiam că zace printr-un bar, flirtând cu altcineva. Cu toate astea, nu făceam nimic, trebuia să las evenimentele să-şi urmeze cursul.

În seara aceea, stăteam ca de obicei pe scaun şi ceva se rupse în mine, am simţit cum se năruie, ceva se tulbură şi se aprinse în mine, aşa că m-am ridicat de pe scaun şi am coborât cele patru etaje şi am ieşit pe stradă. Am mers pe Third şi Union Street şi pe urmă spre vest, pe Sixth către Alvarado. Am trecut pe lângă baruri, ştiind că ea se află într-unul din ele. Am dat cu banul, am intrat şi iat-o pe Jan stând tocmai în capătul celălalt al barului. Avea o eşarfă de mătase verde cu alb înfăşurată în jurul taliei. Şedea între un tip slab, cu un neg mare pe nas, şi un altul care era o chestie mică şi cocoşată, cu ochelari bifocali, îmbrăcat într-un costum negru vechi.

Jan mă văzu venind, îşi înălţă capul şi, în ciuda întunericului din bar, mi se păru că păleşte. M-am apropiat de ea.

– Am încercat să fac o femeie din tine, dar n-o să fii niciodată decât o curvă nenorocită!

I-am şters o palmă şi am tras-o de pe scaun. Căzu lată la pământ şi scoase un ţipăt. I-am luat paharul şi i l-am dat pe gât. Pe urmă am pornit încet către ieşire. Când am ajuns la uşă, m-am răsucit pe călcâie.

– Acum, dacă e cineva aici, căruia nu-i place cc-am făcut... să spună.

Nu se auzi nici un răspuns. Cred că le plăcuse cum procedasem. Am pornit înapoi pe Alvarado Street.

La depozitul de piese auto munceam din ce în ce mai puţin. Domnul Mantz, proprietarul, trecea în inspecţie şi mă găsea ghemuit într-un colţ întunecat sau într-unul dintre culoare, aranjând cu multă lehamite piesele noi pe rafturi.

– Chinaski, te simţi bine?

– Da.

– Nu ţi-e rău?

– Nu.

După care Mantz trecea mai departe.