Scena se repeta iar şi iar, cu mici variaţii. O dată m-a surprins schiţând un plan al coridoarelor pe spatele unei facturi. Buzunarele îmi erau ticsite cu banii obţinuţi din mişmaşurile de la pariuri. Mahmurelile nu mai erau atât de nasoale, ţinând seama că erau provocate de cel mai bun whisky din comerţ. Timp de încă două săptămâni, am continuat să-mi primesc cecurile. Apoi, într-o dimineaţă de miercuri, l-am zărit pe Mantz stând pe culoarul central, lângă biroul lui. Îmi făcu semn cu mâna să mă apropii. Când am intrat la el, Mantz şedea la birou.

– Stai jos, Chinaski.

Pe birou, fix în mijloc, se afla un cec, cu faţa în jos. Am tras cecul, fără să-l întorc, pe tăblia de sticlă şi, fără să mă uit la el, mi l-am strecurat în portofel.

– Ştiai că o să-ţi facem vânt?

– Şefii nu sunt niciodată greu de ghicit.

– Chinaski, de o lună nu-ţi mai faci datoria şi o ştii şi tu.

– Un tip îşi pune fundul la bătaie şi dumneavoastră nici nu apreciaţi.

– Nu ţi-ai pus fundul la bătaie, Chinaski. Un timp m-am holbat la pantofii mei.

Habar n-aveam ce să spun. Pe urmă m-am uitat la el.

– Ţi-am dat din timpul meu. E tot ce am de oferit - e tot ce posedă un om. Şi pentru un amant de dolar plus douăzeci şi cinci de cenţi pe oră.

– Adu-ţi aminte că te-ai milogit pentru slujba asta. Ai zis că pentru tine slujba e o a doua casă.

– ...timpul meu pentru ca tu să poţi trăi în casa ta mare de pe deal şi tot restul. Dacă cineva a pierdut ceva în afacerea asta, în înţelegerea asta... eu sunt fraierul, înţelegi?

– Bine, Chinaski.

– Bine?

– Da. Pleacă.

M-am ridicat. Mantz era îmbrăcat într-un costum maro clasic, cămaşă albă, cravată roşu închis. Am încercat să închei cu fler.

– Mantz, îmi vreau asigurarea de şomer. N-am chef să am nici o problemă cu asta. Tipii ăştia ca voi încearcă întotdeauna să priveze un om care munceşte de drepturile lui. Aşa că nu-mi crea probleme, sau o să-ţi fac o vizită.

– O să-ţi primeşti asigurarea. Şi acum ieşi dracului de-aici!

Am ieşit dracului de-acolo.

Aveam banii câştigaţi din pariuri şi banii luaţi pe de-a moaca şi pur şi simplu frecam menta, iar lui Jan îi plăcea lucrul ăsta. După două săptămâni am ajuns şomer şi ne-am relaxat, şi ne-am regulat, şi am făcut turul barurilor, iar în fiecare săptămână mă duceam la Biroul de Şomaj al Statului California şi stăteam la rând şi îmi primeam micul meu cec drăguţ. Tot ce trebuia să fac era să răspund la trei întrebări:

– Eşti apt să munceşti?

– Vrei să munceşti?

– O să fii de acord să te angajezi?

– Da! Da î Da! spuneam întotdeauna. De asemenea trebuia să predau o listă cu trei companii la care solicitasem de lucru în timpul săptămânii precedente. Copiam numele şi adresele din cartea de telefon. Eram întotdeauna mirat când vreunul dintre solicitanţii de ajutor de şomaj răspundea „Nu" la vreuna din cele trei întrebări. Li se reţineau pe loc cecurile şi erau conduşi într-o altă încăpere unde consilieri special instruiţi dădeau o mina de ajutor ca să-i trimită la plimbare în mahalaua de unde veniseră.

Dar în ciuda ajutorului de şomaj şi a rezervei de bani din curse, finanţele mele începură să se evapore. Şi eu, şi Jan eram complet iresponsabili atunci când beam zdravăn şi problemele se iveau cu duiumul. De fiecare dată goneam ca un bezmetic spre închisoarea din Lincoln Heights, ca să o scot pe Jan pe cauţiune. Cobora cu liftul, păzită de una dintre matroanele bărbătoase, şi aproape întotdeauna cu un ochi învineţit sau cu buza tăiată şi foarte adesea cu o armată de latei pe post de compliment din partea vreunui maniac pe care îl întâlnise prin baruri. Pe urmă erau banii de cauţiune, costurile de judecată şi amenzile, plus o cerere din partea judecătorului să urmeze întâlnirile Alcoolicilor Anonimi timp de şase luni. Nici eu nu mă lăsam mai prejos cu sentinţele anulate şi cu amenzile usturătoare. Jan izbuti să mă scape dintr-o mulţime de acuzaţii, de la tentativă de viol la ultraj şi de la exhibiţionism la pericol public. Iar tulburarea liniştii publice era una din preferatele mele. Cele mai multe din acuzaţiile astea nu implicau de fapt ispăşirea pedepsei în închisoare - atâta timp cât plăteai amenzile. Însă toată povestea presupunea o cheltuială imensă şi nesfârşită. Îmi amintesc că într-o noapte maşina noastră veche se opri chiar lângă MacArthur Park. M-am uitat în oglinda retrovizoare şi am zis:

– O.K., Jan, avem baftă. O să ne tamponăm. Vine chiar din spatele nostru. Există nişte suflete milostive în lumea asta urâtă.

Pe urmă m-am uitat iar:

– Fii pe FAZĂ, Jan, o să ne facă ZOB dementul ăsta!

Împuţitul nu reduse deloc din viteză şi ne lovi din plin din spate, atât de tare, că locurile din faţă se prăbuşiră şi ne-am trezit aruncaţi pe jos. Am ieşit din maşină şi l-am întrebat pe individ dacă învăţase să conducă în China. L-am ameninţat de asemenea că-l omor. Poliţia sosi şi mă întrebă dacă vreau să suflu în balonaşul lor.

– Să nu faci asta, mă avertiză Jan.

Dar am refuzat să o ascult. Nu ştiu cum îmi trăsnise ideea că, din moment ce individul comisese o infracţiune lovindu-ne, era imposibil ca eu să fiu băut. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc e că am intrat în dubă, cu Jan stând lângă maşina noastră oprită, cu scaunele din faţă prăbuşite. Asemenea incidente - şi se iveau unul după altul - ne costau o groază de bani. Încetul cu încetul, firele vieţilor noastre se despleteau.

Jan şi cu mine ne aflam în Los Alamitos. Era sâmbătă. Pe atunci cursele de căi de. un sfert de milă constituiau o noutate. Erai un câştigător sau un învins în optsprezece secunde. Pe atunci tribunele centrale erau formate din şiruri de scânduri brute, nevopsite. Când am ajuns acolo, începea să se aglomereze, aşa că ne-am aşezat ziarele pe locurile noastre, ca să se vadă că sunt ocupate. Pe urmă am coborât la bar