Pe la a patra cursă, câştigasem 18 $, fără a socoti cheltuielile. Am pariat pentru cursa următoare şi ne-am întors în tribune. Un bătrânel cu părul cărunt se aşezase chiar pe ziarele noastre.

– Domnule, acelea sunt locurile noastre.

– Locurile astea nu sunt rezervate.

– Ştiu că locurile astea nu sunt rezervate. Dar e o chestiune de politeţe. Vedeţi... unii oameni vin aici devreme, oamenii săraci, ca mine şi ca dumneavoastră, care nu-şi pot permite să-şi rezerve locurile, şi aşază ziare pe ele ca să arate că sunt ocupate. E ca un cod, ştiţi, un cod al politeţii... fiindcă, dacă nici săracii nu se poartă decent unii cu alţii, atunci nimeni nu se mai poartă decent.

– Locurile astea NU sunt rezervate. Se lăţi şi mai mult pe ziarele noastre.

– Jan, stai jos. Eu o să stau în picioare. Jan încercă să se aşeze.

– Dă-te puţin la o parte, i-am zis, dacă nu poţi să fii un gentleman, atunci măcar nu fi mitocan.

Se trase un pic mai încolo. Preferatul meu avea cota de 7/2 şi alerga pe banda de pe exterior. Se poticni la start şi trebui să recupereze, în ultima secundă se apropie atât de tare, încât numai la fotografie l-au putut delimita de favoritul cu cota de 6/5. Am aşteptat sperând. Au ridicat numărul celuilalt cal. Pariaseră pentru un câştig de 20 $.

– Hai să bem ceva.

Înăuntru era un panou de afişaj. În timp ce ne îndreptam spre bar, se afişau sumele puse în joc la cursa următoare. Am comandat de băut unui om care arăta ca un urs polar. Jan se privi în oglindă, făcându-şi griji pentru obrajii lăsaţi şi pungile de sub ochi. Eu nu mă uitam niciodată în oglindă. Jan îşi ridică paharul.

– Babalâcul ăla de pe locurile noastre are tupeu. Obsedatu', e tare-n coaie.

– Mie nu-mi place.

– Ţi-a luat programul.

– Ce poţi să-i faci unui babalâc?

– Şi dacă ar fi fost tânăr, tot n-ai fi făcut nimic.

Am verificat panoul. Three-Eyed Pete, cu cota de 9/2, părea să fie la fel de bun ca prima sau a doua alegere. Ne-am terminat băuturile şi am pariat pentru 5 $ câştig. Când ne-am întors în tribune, bătrânul stătea tot acolo. Jan se aşeză lângă el. Picioarele li se lipeau strâns.

– Din ce trăieşti? îl întrebă Jan.

– Afaceri imobiliare. Câştig şaizeci de mii pe an - după ce plătesc taxele.

– Atunci de ce nu-ţi faci rezervare? am întrebat.

– E privilegiul meu.

Jan se împinse în el. Arboră cel mai fermecător zâmbet al ei.

– Ştii, U zise, că ai cei mai frumoşi ochi albaştri din lume?

– Aha.

– Cum te cheamă? .

– Tony Endicott.

– Pe mine mă cheamă Jan Meadows. Iar porecla mea e Misty.

Au aliniat caii şi au dat startul. Three-Eyed Pete a ţinut capul de afiş. Toată cursa a fost cu un cap în faţă. Pe ultimii cincizeci de iarzi, băiatul scăpă biciul, cur săltăreţ ce era. Al doilea favorit făcu un ultim salt uşor. Au folosit iar fotografia şi mi-am dat seama că pierdusem.

– Ai o ţigară? îl întrebă Jan pe Endicott. El îi întinse una. Ea şi-o înfipse între buze şi, stând lipiţi unul de altul, el i-o aprinse. Se priviră în ochi. M-am aplecat şi l-am înşfăcat de gulerul cămăşii.

– Domnule, stai pe locul meu.

– Da. Şi ce propui?

– Priveşte sub picioarele tale. Vezi golul? Sunt treizeci şi cinci de picioare până jos. Aş putea să te împing.

– N-ai tu atâta sânge-n sulă.

Au ridicat numărul celui de-al doilea favorit. Pierdusem. I-am împins un picior printre scânduri, lăsându-l să se bălăngăne. Se zbătu, dovedindu-se surprinzător de puternic, îşi înfipse dinţii în urechea mea stingă; se apucă să mi-o roadă. L-am prins de gât şi m-am apucat să-l sugrum. Pe gât îi creştea un fir de păr lung şi alb. Se sufoca. Gura i se deschise şi mi-am tras urechea afară.

I-am împins şi celălalt picior printre scânduri. O imagine cu Zsa Zsa Gabor îmi apăru în minte: era rece, calmă, imaculată, purta perle, sinii îi dădeau pe-afară din rochia cu decolteu adânc - apoi buzele care nu aveau să fie niciodată ale mele au zis nu. Degetele babalâcului stăteau agăţate de o scândură. Atârna de tribună. I-am ridicat o mină. Apoi. pe cealaltă. Căzu prin spaţiu. Se prăbuşi încet. Se lovi de pământ, zvâcni o dată, mai sus decât te-ai fi putut aştepta, încercă să se ridice, se lovi din nou, zvâcni uşor a doua oară, după care rămase acolo nemişcat. N-a curs nici o picătură de sânge. Oamenii din jurul nostru tăceau chitic. Se aplecară deasupra formularelor de curse.

– Să mergem, am zis.

Jan şi cu mine am trecut de gardul împrejmuitor. Oamenii tot mai completau formulare. Era o după-amiază blânda, însă nu toridă, ci caldă şi plăcută. Am traversat hipodromul, am lăsat în urmă clubul şi, uitându-ne prin gardul din sârmă înspre est, am văzut caii ieşind din grajduri şi dând roată prin fata tribunelor în pas de defilare. Ne-am îndreptat spre parcare. Ne-am urcat în maşină. Am demarat. Ne-am întors în oraş: mai întâi pe lingă sondele de ţiţei şi cisternele de depozitare, apoi prin câmpul deschis, pe lingă micile ferme, liniştite, curate, cu căpiţe de fin aurii şi miţoase şi hambare albe, scorojite în soarele de după-amiază târzie, iar în faţa lor, aşezate pe ridicături de pământ, căsuţe de ţară primitoare şi desăvârşite. Când am ajuns în apartamentul nostru, am băgat de seamă că nu mai era nici un strop de băutură. Am trimis-o pe Jan să cumpere ceva. După ce s-a întors ne-am pus pe băut, fără să ne spunem prea multe.

M-am trezit lac de sudoare. Piciorul lui Jan stătea aruncat peste burta mea. L-am dat la o parte. Apoi m-am ridicat şi m-am dus la baie. Aveam diaree.

M-am gândit: ce bine, sunt viu şi stau aici şi nimeni nu mă freacă la melodie.

Apoi m-am ridicat, m-am şters şi m-am uitat; ce murdărie, mi-am zis, ce putoare grea şi minunată. După care am vomitat şi am tras apa. Eram foarte palid. Un frison îmi zgudui trupul, cutremurându-mă; urmă un val de căldură,