— Bine, bine ! aprobă Pencroff. Să vie brancarda.

Aduseră targa, care fusese căptuşită cu muşchi şi iarbă şi pe care îl întinseră pe Cyrus Smith. Pencroff stătea la un capăt, iar Nab la celălalt. Apoi se îndreptară cu toţii spre ţărm.

Deşi aveau de străbătut doar o distanţă de opt mile, erau siguri că drumul va dura vreo şase ore, deoarece trebuiau să umble încet şi chiar să se oprească din cînd în cînd.

Vîntul mai sufla cu putere, însă din fericire nu mai ploua. întins pe brancarda, inginerul se rezemase într-un cot şi cerceta ţărmul, mai ales partea dinspre interior. Nu vorbea, dar privea cu încordare şi desigur că relieful acestui ţinut, cu neregularităţile sale de teren, pădurile şi produsele solului i se întipăriră adînc în minte. Dar după două ore de drum, oboseala îl doborî şi îl fură somnul.

La ora cinci şi jumătate, micul grup ajunse în dreptul falezei de granit şi cîteva clipe mai tîrziu, în dreptul Căminului.

Se opriră cu toţii şi targa fu lăsată pe nisip. Cyrus Smith, care dormea adînc, nu se trezi.

Spre mirarea lui, Pencroff constată atunci că groaznica vijelie din ajun schimbase înfăţişarea locului. Se produseseră prăbuşiri destul de mari. Pe plajă zăceau blocuri mari de stîncă, iar ţărmul era acoperit cu un strat gros de ierburi şi alge marine. Era vădit că valurile mării ajunseseră pînă la poalele uriaşei faleze de granit, după ce năpădiseră mica insulă din faţa coastei.

La intrarea în Cămin, pămîntul adînc brăzdat purta urmele unui puternic asalt, al valurilor.

Cu inima strînsă, Pencroff se repezi în coridor.

Ieşi de îndată şi rămase împietrit, privindu-şi tovarăşii...

Focul se stinsese. Cenuşa înecată părea o grămăjoară de noroi.

Cîrpa arsă, care trebuia să ţină loc de iască, dispăruse. Marea pătrunsese pînă în fundul coridoarelor, răvăşind şi distrugând tot interiorul Căminului!

CAPITOLUL IX

Împreună cu Cyrus Smith. Încercările lui Pencroff. Cum se aprinde focul frecînd două lemne. Insulă sau continent ? Planurile inginerului. În care parte a Oceanului Pacific ? În mijlocul pădurii. Pinul cu fructe. Vînătoarea de cabiai. Un fum ce prevesteşte bucurie.

Din cîteva cuvinte, Gédéon Spilett, Harbert şi Nab aflară întreaga situaţie. Acest accident, care putea să aibă urmări deosebit de grave, cel puţin aşa vedea Pencroff lucrurile, se răsfrînse în chipuri diferite asupra tovarăşilor marinarului.

Nab, fericit că l-a găsit pe inginer, nu asculta şi nici nu părea dispus să ia în seamă cuvintele lui Pencroff.

Harbert împărtăşi într-o oarecare măsură îngrijorările marinarului.

Cît despre reporter, el se mulţumi să-i spună:

— Ca să fiu sincer, Pencroff, lucrul acesta nu mă tulbură de loc !

— Bine, dar nu înţelegi că nu mai avem foc ?

— Ei şi ?

— Şi nu-i nici un mijloc de a aprinde altul.

— Nu e nimic !

— Dar, domnule Spilett...

— Dar nu-l avem pe Cyrus ? răspunse reporterul.

Inginerul nostru trăieşte. Ei bine, el va găsi un mijloc să ne facă foc !

— Cu ce, mă rog?

— Cu nimic.

Ce-ar fi putut răspunde Pencroff? Nu răspunse nimic, pentru că de fapt şi el avea tot atîta încredere în Cyrus Smith ca şi tovarăşii săi. Inginerul prezenta pentru ei toţi o adevărată culme a inteligenţei şi priceperii omeneşti. Era mai bine să te afli împreună cu Cyrus într-o insulă pustie, decît fără el într-unul dintre cele mai mari oraşe industriale ale Americii. Cu el nu puteai duce lipsă de nimic. Cu el speranţa nu te părăsea niciodată. Dacă li s-ar fi spus acestor oameni că întregul ţinut va fi nimicit de o erupţie vulcanică şi că întreaga regiune în care se aflau se va scufunda în adîncurile Oceanului Pacific, ei s-ar fi mulţumit să răspundă cît se poate de liniştit:

— Cyrus este aici ! Vorbeşte cu Cyrus ! Deocamdată însă, inginerul căzuse din nou într-o stare de somnolenţă, pricinuită de oboseala călătoriei, şi nu se putea recurge pentru moment la iscusinţa lui. Cina avea să fie foarte sărăcăcioasă. Carnea de tetra fusese consumată în întregime şi nu aveau nici un mijloc să frigă vreun alt vînat. De altfel, curucuşii, care reprezentau rezerva lor de hrană, dispăruseră. Naufragiaţii erau siliţi să se descurce cum puteau.

Înainte de toate, Cyrus Smith fu transportat în coridorul central. Izbutiră să-i înjghebeze acolo un culcuş de plante marine, destul de uscate. Somnul adînc în care căzuse inginerul avea să-l refacă mai repede şi mai bine decît hrana, oricît de îmbelşugată ar fi fost ea.

Se lăsase noaptea şi, o dată cu venirea ei, vîntul îşi schimbă direcţia, iar temperatura scăzu simţitor. Şi cum valurile doborîseră pereţii ridicaţi de Pencroff în unele părţi ale coridoarelor, acestea erau din nou străbătute de curenţi reci, aşa că adăpostul lor nu mai constituia o locuinţă chiar atît de bună. Inginerul s-ar fi odihnit destul de prost, dacă tovarăşii săi nu l-ar fi învelit cu multă grijă cu propriile lor haine.

Cina din seara aceea nu se compunea decît din veşnicii lithodomi, pe care Harbert şi Nab îi adunaseră de pe plajă. Totuşi, tînărul le servi pe lîngă aceste scoici şi o cantitate de alge bune de mîncat, pe care le adunase de pe crestele stîncilor aşezate mai la adăpost de valurile mării. Algele acestea aparţineau familiei fucaceelor şi erau un fel de sargase care, uscate, produc o materie gelatinoasă destul de bogată în elemente nutritive. Reporterul şi tovarăşii săi mîncară mai întîi o cantitate foarte mare de lithodomi, apoi algele, care aveau un gust destul de plăcut. De altfel, locuitorii de pe coastele Asiei consumă în mod obişnuit mari cantităţi de asemenea alge.

— Cred că e timpul să cerem ajutorul domnului. Cyrus Smith, îşi dădu cu părerea marinarul.

Din nenorocire, între timp, frigul se înăsprise şi nu aveau nici un mijloc de apărare împotriva lui.

Marinarul, supărat de-a binelea, încercă să aprindă un foc, întrebuinţînd toate mijloacele posibile. Nab îl ajuta din răsputeri. El găsise nişte muşchi uscat şi scapără chiar cîteva scîntei, ciocnind două pietre una de alta, dar muşchiul, care nu era destul de inflamabil, nu luă foc. De altminteri, scînteile obţinute erau nişte simple aşchiuţe incandescente de silex. Ele nu aveau puterea acelora care se produc lovind