Apoi, Pencroff, cu toate că nu avea nici o încredere în acest procedeu, încercă totuşi, împreună cu Nab, să frece una de alta două bucăţi de lemn uscat, aşa cum fac sălbaticii. Fără îndoială: că, dacă energia cheltuită de ei s-ar fi transformat, după noile teorii, în căldură, aceasta ar fi ajuns pentru a face să fiarbă cazanul unui vapor cu aburi. Nici de data aceasta nu obţinură nici un rezultat! Este adevărat că bucăţile de lemn se încălziseră, dar atîta tot. E însă tot atît de adevărat că acei care le frecaseră se încălziseră mult mai mult.

După o oră de muncă, Pencroff, leoarcă de sudoare, aruncă lemnele cu ciudă.

— Cînd mă veţi face să cred că sălbaticii îşi aprind focul în felul acesta, va fi cald chiar iarna ! Mai curînd mi-ar lua foc braţele, frecîndu-le unul de altul !

Marinarul n-avea dreptate să respingă cu totul acest procedeu. Sălbaticii izbutesc să dea foc lemnului, frecîndu-l repede. Dar nu orice fel de lemn poate fi aprins astfel şi apoi trebuie să cunoşti „şmecheria”, cum se spune de obicei, ceea ce poate nu era cazul la Pencroff.

Supărarea lui Pencroff nu ţinu mult. Harbert ridicase bucăţile de lemn pe care marinarul le aruncase cît colo şi continua să le frece din răsputeri. Pencroff începu să rîdă văzînd cît se mai necăjea băiatul, care îşi închipuia că va izbuti să facă ceea ce nu reuşise el.

— Freacă, băiete, nu te lăsa ! spuse el.

— Frec, răspunse Harbert rîzînd, — dar nu ca să fac foc. Vreau doar să mă încălzesc şi eu în loc să tremur. Curînd, am să fiu tot atît de încălzit cum eşti şi tu!

Ceea ce se şi întîmplă ! Oricum, în noaptea aceea nu mai puteau nădăjdui să-şi aprindă focul. Gédéon Spilett le spuse pentru a douăzecea oară că pentru Cyrus Smith lucrul acesta n-ar fi constituit nici un' fel de problemă. Pînă una alta, reporterul se culcă pe nisip într-unul din coridoare. Harbert, Nab şi Pencroff făcură la fel, iar Top dormea de mult la picioarele stăpînului său.

A doua zi, 28 martie, inginerul se trezi pe la orele opt şi îşi găsi tovarăşii strînşi în jurul lui. Ca şi în ajun, primele sale cuvinte fură;

— Insulă sau continent ?

După cum se vede, gîndul acesta îl obseda. i

— N-am putut afla acest lucru, domnule Smith, răspunse Pencroff.

— Cum ? N-aţi aflat încă ?...

— Vom afla noi şi aceasta, — adăugă Pencroff, — după ce ne veţi călăuzi dumneavoastră prin regiunea asta.

— Cred că mă simt în stare să încerc, răspunse inginerul care se sculă în picioare fără prea multă greutate.

— Asta îmi place! strigă marinarul.

— Mă prăpădeam mai ales de foame, răspunse Cyrus Smith. Cu ceva hrană îmi voi veni uşor în fire. Aveţi foc, nu-i aşa ?

La această întrebare nu primi imediat răspuns. Peste cîteva clipe, Pencroff spuse:

— Din păcate nu avem foc, domnule Cyrus, sau mai bine-zis, nu .mai avem foc!

Marinarul istorisi cele întîmplate în ajun, înveselindu-l cu povestea singurului beţişor de chibrit, apoi încercarea neizbutită de a obţine foc aşa cum fac sălbaticii.

— O să vedem noi ce e de făcut, răspunse inginerul, — şi dacă nu vom găsi o substanţă asemănătoare cu iasca...

— Atunci ? întrebă marinarul.

— Ei, atunci vom face chibrituri !

— Cu substanţe chimice ?

— Cu substanţe chimice !

— Ei, vezi că nu-i chiar aşa de greu ? strigă reporterul, bătîndu-l pe marinar pe umăr.

Lui Pencroff lucrurile nu i se păreau chiar atît de simple, totuşi nu spuse nimic. Ieşiră cu toţii pe ţărm. Timpul era din nou frumos. Soarele strălucitor se ridica la orizont şi aprindea scînteieri de aur pe granitul uriaşei faleze.

După ce privi repede în jur, inginerul se aşeză pe un bolovan de stîncă. Harbert îi întinse cîţiva pumni de midii şi de sargase, spunîndu-i:

— Asta e tot ce avem, domnule Cyrus.

— Mulţumesc, băiete, răspunse inginerul — pentru dimineaţa asta cel puţin, îmi ajunge.

Se ospăta cu mare poftă din masa sărăcăcioasă, apoi bău dintr-o scoică mare puţină apă rece de rîu.

Tovarăşii îl priveau în tăcere. În cele din urmă, după ce-şi potolise oarecum foamea, Cyrus Smith îşi încrucişa braţele, spunînd:

— Aşadar, prieteni, nu ştiţi încă dacă soarta ne-a azvîrlit pe o insulă sau pe un continent ?

— Nu, domnule Cyrus, răspunse tînărul.

— Vom şti asta mîine, continuă inginerul. Pînă atunci, nu e nimic de făcut.

— Ba da, strigă Pencroff.

— Ce?

— Foc ! răspunse marinarul, care avea şi el o idee fixă.

— Vom face şi foc, Pencroff. Cînd m-aţi transportat ieri, mi s-a părut că zăresc, spre apus, un munte care domină ţinutul.

— Aşa e, — întări Gédéon Spilett, — e un munte care pare a fi destul de înalt...

— Bine, spuse inginerul. Mîine, ne vom urca pînă în vîrful lui şi de acolo vom vedea dacă acest ţinut este o insulă sau un continent. Pînă atunci, repet, nu-i nimic de făcut.

— Ba da, trebuie să facem foc ! repetă încăpăţînatul marinar.

— Lasă că facem noi şi foc ! Ai puţină răbdare, Pencroff! îl potoli Gédéon Spilett.

Marinarul îi aruncă o privire ce părea să spună: „Dacă e vorba să ne bizuim pe tine, nu mai mîncăm noi friptură aşa curînd”, dar tăcu.

Nici Cyrus Smith nu răspunse nimic. El părea foarte puţin preocupat de această chestiune a focului. Timp de cîteva clipe rămase pe gînduri, apoi luă cuvîntul, spunînd:

— Prieteni, situaţia noastră este poate dintre cele mai grele, dar, totodată, şi din cele mai simple. Ori ne aflăm pe Un continent, şi atunci, cu preţul unor eforturi mai mari sau mai mici, vom izbuti să ajungem într-o regiune locuită, ori ne aflăm pe o insulă. În acest caz, avem două alternative: dacă insula e locuită, vom căuta să facem rost de cele trebuitoare de la locuitorii ei; dacă este pustie, ne vom descurca singuri.

— Nimic mai simplu, răspunse Pencroff.

— Continent sau insulă, întrebă Gédéon Spilett, dar, spune, Cyrus, cam pe unde crezi că ne-a aruncat uraganul ?

— Nu pot să-ţi spun exact, răspunse inginerul, dar, după toate presupunerile, ne aflăm