într-un ţinut din Oceanul Pacific, Cînd am părăsit oraşul Richmond, vîntul sufla în direcţia nord-est şi chiar violenţa lui ne face să credem că nu şi-a schimbat direcţia. Dacă direcţia lui s-a menţinut de la nordest la sud-vest, noi am străbătut desigur Carolina de Nord, Carolina de Sud, Georgia, Golful Mexicului, Mexicul însuşi în partea sa cea mai îngustă, apoi o parte din Oceanul Pacific. Distanţa străbătută de balon trebuie să fie de şase, şapte mii de mile. Dacă vîntul şi-a schimbat cît de cît direcţia, se poate să ne fi împins fie pe arhipelagul Mendana, fie pe insulele Poniotu, sau dacă viteza lui a fost mai mare decît presupun eu, se poate să ne fi purtat chiar, pînă în Noua Zeelandă. În cazul din urmă, repatrierea noastră va fi lucru uşor. Vom putea oriunde să ne adresăm englezilor sau maorilor{13}. Dacă, dimpotrivă, acest ţărm aparţine'vreunei insule pustii din arhipelagul insulelor Micronesiei, lucru de care ne vom da seama cînd vom ajunge în vîrful muntelui care străjuieşte ţinutul, atunci vom fi siliţi să ne aşezăm aci, ca şi cînd nu ne-ar mai fi dat să plecăm niciodată !

— Niciodată ! strigă reporterul, Cyrus dragă, ai spus tu „niciodată" ?

— E mai bine să ne, pregătim pentru tot ce poate fi mai rău, răspunse inginerul, iar dacă situaţia noastră va fi bună, vom avea mai tîrziu o surpriză plăcută.

— Bine zis ! răspunse Pencroff. Şi trebuie de asemenea să sperăm că această insulă, dacă într-adevăr este o insulă, nu se află aşezată înafară de calea obişnuită a vapoarelor! Altfel, prea am nimerit-o prost !

— Toate le vom şti după ce ne vom urca în vîrful muntelui.

— Dar, domnule Cyrus, întrebă Harbert, credeţi că veţi putea face mîine acest urcuş ?

— Cred că da, răspunse inginerul, cu condiţia ca maestrul Pencroff şi cu tine să vă dovediţi vînători dibaci.

— Ei, domnule Cyrus, dacă aş fi eu atît de sigur că am unde să-l frig, la întoarcere, pe cît slnt de sigur că îl voi aduce...

— Adu vînatul, Pencroff, şi vei vedea şi minunea asta, răspunse inginerul.

Hotărîră ca inginerul şi reporterul să-şi petreacă ziua la Cămin, ca să cerceteze litoralul şi platoul superior, iar Nab, Harbert şi marinarul să se ducă în pădure, ca să reînnoiască provizia de lemne şi să vîneze orice păsări sau animale, pe care le vor întîlni.

Plecară deci pe la ora zece dimineaţa, Harbert plin de încredere, Nab vesel şi Pencroff mormăitul pentru el;

— Dacă la întoarcere găsesc foc acasă, înseamnă că trăsnetul însuşi a coborît să mi-l aprindă !

O luară toţi trei în sus, de-a lungul malului şi, ajunşi la cotitura rîului, marinarul se opri, întrebîndu-i:

— Ce vom fi mai întîi vînători sau tăietori de lemne ?

— Vînători, răspunse Harbert. Văd că Top a şi început să adulmece.

— Bine, hai să vînăm, reluă marinarul, după aceea, ne întoarcem aici ca să ne facem, provizia de lemne.

După ce smulseră trei crengi dintr-un brad, Harbert, Nab şi Pencroff îl urmară pe Top care sărea prin ierburile înalte.

De data aceasta, vînătorii, în loc s-o ia de-a lungul rîului, se înfundară de-a dreptul în inima pădurii. Găsiră şi aici aceiaşi copaci, cea mai mare parte din familia pinilor. Pe alocuri, acolo unde erau mai puţin deşi, creşteau pîlcuri de pini, care atingeau înălţimi considerabile. Dezvoltarea lor dovedea că ţinutul în care se aflau era aşezat la o latitudine mai mare decît presupunea inginerul. Dădură de cîteva luminişuri, presărate cu cioturi de copaci roase de vreme şi lemne uscate, care alcătuiau rezerve bogate de combustibil. După aceste luminişuri, crîngurile se îndeseau din nou, devenind aproape de nepătruns.

Era destul de greu să-ţi faci drum printre aceste ziduri masive de copaci, unde nu se afla nici cea mai mică potecă, aşa că marinarul îşi însemna din cînd în cînd drumul, rupînd ramuri' şi împrăştiindu-le. Acestea aveau să fie lesne recunoscute la întoarcere. Se părea însă că greşise depărtîndu-se de cursul apei, pe care îl urmase în prima lui plimbare cu Harbert, căci după o oră de mers nu.văzuseră încă nici un fel de vînat. Top, care alerga pe sub crengile ce se lăsau pînă la pămînt, nu reuşea să stîrnească decît nişte păsări, de care nu se puteau apropia. Nu întîlniră nici un curucus şi poate că aveau să fie nevoiţi să revină în partea mlăştinoasă a pădurii, acolo unde izbutiseră să pescuiască tetraşi cu atîta succes.

— Ei, Pencroff! spuse Nab cam ironic, dacă ăsta-i tot vînatul pe care îl aducem, nu va fi nevoie de un foc prea mare ca să-l frigem.

— Răbdare, Nab, răspunse marinarul, mă tem că nu vînatul ne va lipsi la întoarcere !

— N-ai încredere în domnul Smilh ?

— Ba da.

— Şi nu crezi că va izbuti să ne facă foc ?

— Voi crede atunci cînd lemnele vor arde în vatră.

— Dacă inginerul a spus-o, sigur că vom avea foc !

— Asta rămîne de văzut !

Soarele nu ajunsese încă la amiază, aşa că explorarea continuă cu folos, căci Harbert descoperi un copac, ale cărui fructe erau bune de mîncat. Era un soi de pin care produce un fel de migdale foarte apreciate în regiunile temperate ale Americii şi ale Europei. Migdalele acestea erau coapte şi Harbert le arătă tovarăşilor săi; toţi trei mîncară cu poftă.

— Ei, spuse Pencroff, avem alge în loc de pîine, scoici crude în loc de carne şi migdale ca desert. Ăsta-i prînzul unor oameni care nu au nici măcar un chibrit în buzunar .

— Nu e bine să te plîngi, răspunse Harbert

— Nu mă plîng, băiete, zise Pencroff. Sînt însă. de părere că prea e rară carnea în prînzurile noastre .

— Top a zărit ceva !... strigă Nab, repezindu-se într-un desiş în care cîinele dispăruse lătrînd.

Lătrăturile lui Top răsunau însoţite de un guiţat ciudat.

Marinarul şi Harbert se luară după Nab. Dacă din întîmplare Top dăduse de vînat, nu era momentul să se discute acum cum îl vor frige, ci doar cum să pună mîna pe el.

Vînătorii intrară în desiş şi văzură pe Top luptîndu-se cu un animal pe care