îl apucase de o ureche. Era un fel de porc, lung de vreo două picioare şi jumătate, cu spinarea de un cafeniu închis şi cu burta de culoare mai deschisă. Avea părul rar şi aspru, iar degetele celor patru picioare, încleştate în pămînt în clipa aceea, erau unite printr-o pieliţă.

Harbert recunoscu în el un cablai. Acesta aparţine uneia din cele mai mari specii din familia rozătoarelor.

Dar animalul nu se zbătea şi nu încerca să se apere. Rostogolea prosteşte nişte ochi bulbucaţi, înfundaţi în perniţe de grăsime. Poate că vedea oameni pentru prima oară.

În timp ce Nab se repezi să-l omoare, strîngînd bine ciomagul în mînă, animalul scoase un grohăit, smulgîndu-se din colţii lui Top, care rămase doar cu o bucăţică de ureche între dinţi, se repezi la Harbert, pe care aproape că-l trînti la pămînt şi dispăru în pădure.

— Ah, ticălosul ! strigă Pencroff.

O porniră toţi trei în goana mare pe urmele lui Top şi cînd să-l ajungă, animalul dispăru în apa unui iaz mare, ce se întindea la umbra unor pini seculari.

Nab, Harbert şi Pencroff rămaseră pe loc nemişcaţi. Top se aruncase în apă, dar cabiaiul, ascuns în fundul bălţii, nu era de găsit.

— Să aşteptăm aici, spuse tînărul. Va fi nevoit să iasă la suprafaţă ca să respire.

— N-are să se înece ? întrebă Nab.

— Nu, răspunse Harbert, — are labe cu degetele unite printr-o pieliţă. Asta ne arată că este în stare să trăiască şi în apă şi pe uscat. Hai să-l pîndim.

Top rămase în apă, iar Pencroff şi cei doi tovarăşi ai săi se duseră şi se postară fiecare într-un loc pe mal, încît să oprească din toate părţile retragerea cabiaiului, pe care dinele îl căuta, înotînd într-una.

Harbert nu se înşelase. După cîteva minute, animalul ieşi la suprafaţa apei: Top îl ajunse dintr-o săritură şi îl împiedică să se scufunde din nou. Peste alte cîteva minute, cabiaiul era tîrît pînă la mal şi răpus de Nab cu o lovitură de ciomag.

— Urra ! strigă Pencroff care întrebuinţa cu plăcere acest strigăt de triumf. Un singur cărbune aprins să avem şi rozătorul va fi mîncat cu oase cu tot !

Pencroff săltă apoi prada pe umăr şi, socotind după soare că'trebuia să fie ora două, dădu semnalul întoarcerii.

Instinctul lui Top le fu de mare folos vînătorilor care, mulţumită inteligentului animal, găsiră cu uşurinţă calea spre Cămin. Într-o jumătate de oră erau la cotitura rîului.

Aci, Pencroff înjghebă repede o plută, aşa cum făcuse şi prima oară, deşi lucrul i se părea zadarnic, deoarece nu aveau foc. Se întoarseră la Cămin, trăgînd pluta de-a lungul rîului.

Dar la cincizeci de paşi de adăpostul lor, marinarul se opri, scoase din nou un ura foarte puternic şi arătă cu mîna spre faleză, strigînd:

— Harbert ! Nab ! Priviţi !

Deasupra stîncilor se ridica învălătucindu-se un nor de fum.

 

 

CAPITOLUL X

O invenţie a inginerului. Ce îl preocupă pe Cyrus Smith. Plecarea spre munte. Pădurea. Regiune vulcanică. Fazanii. Berbecii sălbatici. Primul platou. Tabăra de noapte. Creştetul conului.

 

Peste cîteva minute, cei trei vînători se aflau în faţa unui foc care ardea vesel. Cyrus Smith şi reporterul şedeau alături. înmărmurit, Pencroff privea, cînd la unul, cînd la celălalt, ţinînd vînatul în braţe.

— Ei bine, dragul meu, acum ce spui ? strigă reporterul. Avem foc, un foc adevărat, la care vom frige foarte bine vînatul ăsta minunat, din care abia aştept să ne înfruptăm !

— Dar cine a aprins focul ? întrebă Pencroff.

— Soarele !

Gédéon Spilett spunea adevărat. Soarele le dăruise căldura de care se minuna atît de mult Pencroff. Marinarului nu-i venea să-şi creadă ochilor şi era atît de uimit, încît nici nu-i trecea prin minte să pună întrebări inginerului.

— Aţi avut o lentilă, domnule Smith ? întrebă Harbert pe Cyrus Smith.

— Nu, copilul meu, răspunse acesta, dar mi-am făcut una.

Le arătă apoi instrumentul care ii servise drept lentilă. Scosese pur şi simplu geamurile de la ceasul lui şi de la ceasul reporterului. După^ ce le umpluse cu apă, le lipise marginile cu puţină humă, făcînd astfel o adevărată lentilă, cu ajutorul căreia aprinsese un mănunchi de muşchi uscat, concentrînd asupra lui razele soarelui.

Marinarul cercetă cu luare-aminte instrumentul, apoi se uită lung la inginer, fără să scoată o vorbă. Pentru el, Cyrus Smith devenise un om nemaipomenit, înzestrat cu puteri supraomeneşti. Venindu-şi în cele din urmă în fire, strigă:

— Notaţi lucrul acesta, domnule Spilett, notaţi-l în carnetul dumneavoastră.

— Am notat, răspunse reporterul.

După aceea, ajutat de Nab, marinarul făcu o frigare şi cabiaiul, bine curăţat, aşezat deasupra flăcării vii şi scînteietoare, începu în curînd să se rumenească, întocmai ca un purcel de lapte.

Căminul redevenise mai plăcut, nu numai fiindcă flacăra din vatră încălzea coridoarele, ci şi pentru că pereţii despărţitori de pietriş amestecat cu nisip fuseseră refăcuţi.

După cum se vedea, inginerul şi tovarăşul său nu-şi pierduseră timpul. Cyrus Smith se întremase destul de bine şi-şi pusese la încercare puterile, căţărîndu-se pe platoul superior. De pe această înălţime, ochii săi, obişnuiţi să aprecieze distanţele, cercetaseră multă vreme creştetul conului pe care dorea să se urce a doua zi. Muntele, aşezat la vreo şase mile spre nord-vest, părea să se ridice la trei mii cinci sute de picioare deasupra nivelului mării. Prin urmare, privirea unui observator căţărat în vîrful lui putea să străbată o rază de cel puţin cincizeci de mile. Se putea prevedea deci că nu-i va fi greu lui Cyrus Smith să dezlege problema, căreia îi dădea pe bună dreptate o însemnătate deosebită, stabilind dacă se aflau pe „un continent sau o insulă”.

În seara aceea mîncară mai bine. Carnea de cablai se dovedi minunată, iar cina fu completată cu alge şi migdale de pin. Inginerul nu prea vorbi, fiind preocupat de proiectele pentru ziua următoare.

O dată sau de două ori, Pencroff îşi spuse părerea asupra celor ce ar fi de făcut, dar inginerul, care era un om chibzuit, se mulţumi să dea din cap.

— Mîine, spuse el din nou, vom şti ce avem de făcut, şi vom acţiona în consecinţă !

După cină, aşezară cîteva braţe de lemne peste tăciunii din vatră şi oaspeţii