avem o sărbătoare, Blagoveşte, şi pe stilul nou nu cântă cucu, da pe stilul vechi cucul cântă… Şi cucu aista e o pasăre şi n-o învăţat la şcoală şi vezi ea înţelege” (Ernest Bernea, Calendarul în satul Cornova, 1932, 201). Prima întâlnire cu această pasăre avea un caracter ritualic: „Ca să întâmpine prima cântare a cucului, fiecare trebuia să aibe bani la el şi să nu fie flămând şi supărat. El cântă necontenit de la Blagoveş-tenie până la Sânziene sau până la Sân-Petru. Când il aud prima dată cântând, il întreabă: „Cucuie, /Pu-iucule, /Câţi ani îmi vei dărui/Până eu voi muri„? Iar feciorii cei holtei şi fetele nemăritate il in-treabă: „Cucuie, /Voinicule, /Câţi ani îmi vei da pân' eu m-oi însura (mărita)?„. Şi apoi numărând glasurile, fiecare glas e socotit drept un an” (S. FI. Marian, Sărbătorile, I, 1898, p. 229). Deoarece Blagoveşte-nie e ziua Marii Vestiri din ceruri, e considerată propice pentru profeţii de tot felul, de la cele meteorologice şi agrare până la cele matrimoniale: „Se zice că, precum va fi timpul de Bună-Vestire, aşa va fi el şi în ziua de Paşti” (ibidem, II, 60). Se zice că dacă vin mai mulţi cocostârci deodată, atunci primăvara va fi furtunoasă şi ploioasă. „Când văd numai o rândunică întâia oară, zic fetele că au să trăiască singure; când văd mai multe, atunci au să trăiască mai mulţi la un loc cu dânsele” (ibidem, 65).

  BLAJINII: Personaje din mitologia românească, spirite preponderent benefice, alcătuind o adevărată populaţie de oameni credincioşi şi blânzi ce trăiesc pe tărâmul de dincolo. Ei se mai numesc Rohmani, Rocmani sau Rugmani. Mitologemul blajinilor este de o vădită obârşie livrescă, pătrunzând în folclor din romanul popular Alexandria cu o largă circulaţie în Evul Mediu românesc. Cuvântul blajenu e de origine slavă (blajenu) şi înseamnă „fericit”; el nu este decât un sinonim al cuvântului nagomudr, „înţelept gol”, prin. Care în textul sârbesc al variantei Alexandriei se traducea denumirea unei secte a yoginilor din India, pe care ar fi întâlnit-o Alexandru Ma-eedon în timpul marii sale expediţii de cucerire a Orientului. După credinţele populare româneşti, blajinii ar fi cei dintâi oameni de pe pământ, socotiţi uneori a fi urmaşii lui Set – cel de al treilea fiu al lui Adam şi Eva. Locuiesc, după unii, sub pământ, sau undeva la capătul pământului, dincolo de Apa Sâmbetei. Deoarece au luat parte ia facerea lumii, ei susţin şi acum stâlpii Pământului. Sunt oameni blânzi, „ceva mai micuţi decât noi”, duc o viaţă cuvioasă şi lipsită de griji, dar separat de femeile lor. Numai 30 de zile pe an au voie să trăiască împreună pentru a avea copii. Aceştia sunt crescuţi de mamele lor până când devin capabili să se hrănească singuri şi atunci sunt daţi în grija taţilor. Au şi o sărbătoare o dată pe an, denumită Pastele Blajinilor. După calendarul popular, ea cade fie în prima sâmbătă de după Paşti, fie în a doua luni după înviere, când li se trimit pe Apa Sâmbetei (in care se scurg toate râurile lumii) ofrande rituale, mai ales cojile ouălor de Paşti. Cojile călătoresc până la ei timp de 8 zile şi abia când sosesc la ei au blajinii Pastele lor (Fochi, Datini, 33). După Î. Oişteanu, credinţa în existenţa Blajinilor, ca şi sărbătoarea Paştelui Blajinilor ar fi o reminiscenţă a unui străvechi cult aii morţilor şi strămoşilor (Rohmans – Brahmans. Le voyage d'un motif ă travers l'espace et le temps, în Ethnologica, Bucureşti, 1983, 138). Ipoteza poate fi susţinută şi de faptul că Blajinii, aidoma tuturor strămoşilor mitici, guvernează ploile, recoltele şi naşterile. Se consideră, de pildă, că „atunci când Blajinii spun minciuni, atunci ninge sau plouă” (Fochi, 34). Credinţa în blajini există şi Ia popoarele slave, dar numai românii şi ucrainenii posedă numele de Rohmani. Or tocmai acest cuvânt a atras atenţia cercetătorilor din secolul trecut şi de astăzi, unii găsind în el atestarea originii noastre latine (Rohman = Roman), iar alţii urma brahmanilor indieni, ajunşi până pe meleagurile noastre prin mijlocirea Alexandriei (N. Cartojan, Cărţile populare/voi. I, 287).

  BLESTEMUL: E un act de magie verbală, bazat pe credinţa în puterea cuvântului de a institui, de a modifica o stare existentă. Cuvântul e de origine greco-latină (blas-phemia – hulă, calomnie, defăimare). E constituit dintr-o formulă fixă sau improvizată, prin care se invocă mânia sau urgia unei divinităţi asupra unei persoane, a unui obiect sau unei acţiuni. Blestemul e utilizat în scop de răzbunare, pedepsire sau compromitere. Finalitatea blestemului, conţinutul său, ca şi împrejurările în care este rostit, atestă apartenenţa la sfera magiei negre. Deşi e prezent în textele descântecelor, „blestemul este mai puţin descântec şi mai mult o făcătură” (V. Kern-bach, Dicţionar., 85). Marile blesteme ale mitologiei şi religiei, privesc uneori întreaga istorie a omenirii, destinul unui popor sau oraş (de ex. Babilonul) şi erau considei*aţe ireversibile, în Biblie găsim cel mai dur blestem, venit din partea lui Dumnezeu la adresa lui Adam şi a Evei, după ce au săvârşit păcatul primordial: „Blestemat să fie pământul din pricina ta! Cu trudă să te hrăneşti din el, în toate zilele vieţii tale. Spini şi păilămidă să-ţi aducă şi să (mănânci buruienile câmpului. Intru sudoarea feţei tale să mănânci pâine, până când te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat. JCăci pulbere eşti şi în pulbere te vei întoarce” (Geneza, III, 17-19). În practica Bisericii creştine există o formă a blestemului, denumită anatema (grec. Anathema), instituită la Soborul ecumenic din Calcedonia (451) ca pedeapsă supremă şi însoţită de excluderea din comunitatea bisericeascĂ. În decursul întregului Ev Mediu, mai ales în perioada de criză, blasfemia a avut mare răspândire în Europa, în special în forma abiurării, renegării lui Dumnezeu, a Fecioarei şi sfinţilor. Deoarece se credea că asemenea blasfemii atrag asupra lumii foamete, ciumă şi cutremure, bJasfemiatorii erau aspru pedepsiţi, mergându-se până la tăierea limbii (Jeari DeJumeau, Frica în Occident, voi, IT, 357-362). În tradiţia folcloristică românească, blestemul rostit de mamă şi împlinirea acestuia e un motiv frecvent în basme, legende şi cântecE. În basme, ca urmare a