în două labe străjui scara de safir. Campanele cu-orologii ce arată alte ore Săgetează infinitul, lasă umbre incolore, Şi popoare de statue sunt suite pe zidiri: Nu-i niciuna maiestoasă, toate strigă în delir, Toate să sucesc dân şolduri, mânele întind cu jale, Degete îşi frâng, se scutur, muşchii se-ncordez pe şale. Unele sunt prăbuşite p-a lor soclu şi suspin Altele să-mbrăţişează sus în ceriul opalin.

  Înaintea scării large să aşează bila lină

  Şi plesneşte fără sgomot în lumină hialină, Iar Manoli se îndreaptă şi păşeşte, gol, pe trepte.

  Dăltuită-n corn şi-n aur balustrada pân-la pept e, Lespezile la picioru-i sunete încep să scoată, Peşti cu voal în fiecare, tot căscând dân guri, înoată;

  Toată scara se-nghioacă pân-ajunge la intrare.

  Manoil, deasupra, literi citi, reci, de chihlimbare: „Dilecta sum cetate, quae Domnul o depinge, Omnipotintul acvil que svoală colo-n cel, Sum oglindirea mundei, beleţea quae-şi întinge Radioase aque-n cerevel.

  Un baciu sum, que boca ţi-1 pune, mortiferă, A soartei svânturoase, pe peplu-ţi şi pe vis, Abis abdominabil que angelii proferă, Dar volutate în abis.

  Nu circonda cetatea, ci passă, Manuele, în templul que e-n tine quel mai profund ospel, Risorge, interoagă şi cogită la stelle In tempul esta solenel.

  Înterogare pune, cetatea-ţi va respunde, Turmentul din cervelu-ţi va resipi pe loc

  Coragio, căci tu sângur ştii, admirabil, unde Jace seraful ventriloc.”

  Sus, pă ultima lespede, Manoil pune-o-ntrebare Care parcă nu dân sine se iscă, ci-n depărtare Ea obârşia îşi află, nu în minte ci în sânge. „Domă tu urieşească, preste care statui plânge, Spune-mi, ce e poesia şi-ncotro o să se-ndrepte? Profetesă fii, arată-mi duhurile înţelepte Ce-or împinge mai departe al visării dulce chin, împlinind făgăduinţa geniei dân Bolintin!” Brusc, o statuă pogoară de pe pedestal în sbor, Deşi este dân granituri, dar uşoară ca un nor, Iar pă când s-apropiază străvezie ea se face, De se vede pân cristalu-i omoplaţi şi iliace. Mână-n mână ea se prinde cu poeticescul care Sta mărunt în poarta vastă.

  — Nu căta în depărtare, Manoil, răspuns zadarnic, vin-cu mine, mă urmează Pân aceste colidoare ferestrite în turcoază, Pân aceste sale lunge, măţărie minerală, Ce spre venitor te duce; pune iute talpa goală Pe dulci dalele dă marmuri care sună: lir-liu-gean. Iată-ntâia grotă largă, gigantescul filigean. Are-o boltă cu vitraiuri prinse-n ramele dă plumburi Pă podea ce-aruncă pete dă colori în zgrunţuri, ţumburi, Iar subt boltă un fantastic mehanism: e Poesia. Sunt pistoane lucitoare dă oţel, e şi Măria Ce îşi poartă pruncu-n mânuri, dar Iisus copilul are Ţeasta rasă şi-mpărţită în patraturi de coloare Şi dân pelea ţestii-i iese electrozi; e şi un flutur Ce cu trompa suge-amanţii cocârjaţi în aşternuturi; între axele cu came, pârghii, biele şi şurube Doarme un bărbat cu sânuri, coperit dă plăgi şi bube, Ci dân fiecare rană ese-un astru ce scântee.

  Lângă un cazan cu aburi roboteşte o femee

  De pământ, dar îmbrăcată numa-n purpură şi gold

  Ce-i răsare o cartelă perforată dă dân şold

  Iar o prizmă colorată între ochi reflectă sala.

  Cea femee la maşina de cusut mişca pedala

  Până fluturul dân aripi da, şi-1 mângâia Măria

  Pă însinguratul, blândul, torturatul prunc Messia.

  — Manoile, noi aice suntem chiar în ochiul minţii, în adâncul dân adâncul dân adâncurile finţii, Mehanismul cel poetic ce-i dân pârghii şi imagini

  Are-n cellalt cap o peana ce-nnegreşte zeci de pagini

  Care crezi că tu le cugeti, dară ele-s cugetate

  Dânainte dă potopuri, dă fosili, dă coacervate, Dânainte să răsară soarele, să dea vecia

  Mugurii cari sunt aştrii, floarea ce e galaxia.

  Înşiraţi suntem pre aţa globului de cuarţ ce zace în acestui mehanismu orbitoarele capace

  Si-l hrăneşte cu misterul lumilor dân lumi dân lumi.

  Mehanismul cel fantastic să perdea în nori şi brumi.

  Să deschide-o poartă largă în o gleznă a Fecioarii. Manoil condus de nimfă străbătură sale varii Pân-ajunseră într-una naltă, spartă-n diamant. E o sângură statuă pe un pedestal gigant. Zeci şi zeci de stânjeni are de la talpe până-n frunte, Peplu-i strânge cu o mână creţii cutelor mărunte.

  — Este primul dân cei şapte corifei, şi cel mai tiner, Cel mai nobil dân amanţii muselor şi zânei Vineri.

  Oh, grăieşte-ne, statuă cu ochi negri şi cuminţi! Prinse viaţă-al poesiei şi al nopţei dulce prinţ: „De ce din umbra-mi ai fugit?

  De ce n-auzi chemare-mi? În crângul vechi şi liniştit

  Să vii o clipă baremi, Şi lin al apei scânteiat

  Să-ţi lunece pe pleoape-ţi. În tristul somnului regat

  Intrarea să o capeţi.

  Tu pleoapa ta o-nchide blând Sub crengele-n murmure

  S-auzi doar stele lunecând Pe vârfuri de pădure.

  Şi feţei tale-ntoarse-n vis O zână să-i răsaie, Sub văl e chipul ei închis Şi pletele bălaie.

  Uşor ca umbra a păşit P-a apelor oglindă

  Şi-a-ntins a mâinii licărit De mână să te prindă.

  Dar ochiul ei cu gene lungi E rece cum e gheaţa.

  Din creştet vălul i-l alungi Ca să-i descoperi faţa.

  Şi inima-ţi îngheaţă-n piept Şi te îneacă plânsu-ţi:

  Cu ochii goi se uită drept La tine, singur însuţi.

  Şi te deştepţi apoi din somn In vuietul de ape.

  O, vino iar, al umbrei domn, Aproape, mai aproape.”

  Aşa mă ispitea odat

  A codrilor mireasmă, Ci inima mi-a sfârtecat O turbure fantasmă.

  De-atunci strein prin lume trec Cum peste mare luna, Şi-mi vine-un gând: să mă înec, In valuri, totdeauna.

  Să zac sub apele pustii închis pe veci în raclă, Vegheat de-o stea ce-o răsări Pe boltă, ca o faclă.

  Fabulosul înger tace şi devine piatră iarăş.

  — Să-l lăsăm închis în visu-i pre al codrilor tovarăş, Şi păşeşte mai departe pân aceste galerii

  Ca pân ţevele curbate unei mari distilerii

  Unde tainica lucoare-a poesiei se prefiră

  De poţi bea dân cupe limpezi notele ce es dân liră.

  Iată, sala să lărgeşte şi