Patru sunt aci statue urieşe; se desvoltă

  Ici între pereţi de gheaţă arabescuri mii şi sute.

  Prima statuă-i versatilă: acum bronz, acuma lut e, Acum arde ca o torţă, acum e doar jărăgai.

  Filtre face dân veninuri, perle reci dân mucigai:

  De ce nu-s singur şi nefericit?

  Tu îţi făcuseşi din mine un schit

  Săpat în hoitul meu, Părinte, De-ţi înălţăm în piscuri crucile sfinte.

  Cu tine ca un preot în altar, Mă învăleam în cergi de har, Singur pe stei, lângă stele, Aducându-ţi mulţumirea nefericirii mele.

  Nu venea nimeni ca să bocească

  La uşa cu scrisoare-mpărătească

  Şi nimeni n-auzea ca să vie

  Clopotul meu de pâslă, ceaţă şi hârtie, Iar mâna Născătoarei, cu zmaralde, N-o năclăiau buzele calde

  Ale niciunei femei de plugar.

  Uscat îţi stăm la hotar, Fără un mugur, făr-o ciocârlie, Fiindcă ştiam, Părinte, c-aşa îţi place Ţie.

  Doamne, stihia nenvinsă a vieţii mele!

  Eu am vândut lumina ta de stele

  Şi m-am ticăloşit:

  Am minţit şi am tâlhărit.

  Icoanele le-am stricat, Care cu har le-ai fost încondeiat, Am noroit cu cizmele stranele

  Ce le luminaseră icoanele, Am destrămat patrafirele

  Să le zmulg odoarele şi safirele

  Şi-am smuls cu jungherul boabe de mărgărint

  Din gingiile de argint

  Ale chivotului cu lucrătură.

  Pe la chindii, iubita ta lepădătură

  A dat drumul înuntru la o femee

  Cu idoli în braţe, cu Baali şi cu Astartee

  Venită din râpe şi smârcuri, Sulemenită pe sfârcuri, Şi cu ea s-a încolăcit

  Chiar în altarul tău preasfinţit.

  De-acum schitul geme de flori, De cintezoi cântători, De ceruri blajine.

  Doamne, aruncă-ţi trăsnetul peste mine!

  Şi încremeni statua. Dară cea de lângă sine, Rătăcită în epure, eptagoane şi lumine, Având Craii-n mâna dreaptă lucurind ca d-un halou Iar în stânga cu vădita climă Edgar Allan Poe, Prinde viaţă, ş-ochiul verde în triunghi virgin deschisul La geamii încolăcite, turci pufoşi, prefiră visul Hialinului, prea tainic, visul Hogei Nastratin. Sărutare, preasmerite, ţie astăzi mă închin, Geometru-n zahăr candel! Dân ostroavele Antile Şi dân Isarlâk-mireasa au purces aceste file, Bune-ori rele. Ci grăieşte reci silabe coralii, Pre când eu zornesc daireaua şi îngân: pa, vu, ga, di.

  Numit ţinut, grup simplu, falsă landă La soarele pontifical întors. Plug străveziu în recea Helgolandă Văditului, tras cu compasul, tors

  Retează emisfere, netezeşte Lunulele spre planul sterp, mai pur. Minune! Sfânta nu mai dogoreşte. Mareea Lunii creşte la Mercur.

  Aici triumf? În spirit, unic, plugul La valea divulgată s-a ciobit. Triumf revers, cum al planetei crugul, Recesie, dar rai şi nenuntit.

  Se făcu în sloi de gheaţă străveziu cum e cleştarul Cel care rosti aceste, şi-a grăi deprins-au harul Altă statuă gigantă: e aproape un schelet înfăşat în cute rupte unei toge de finet.

  Toate oasele dân faţă în triunghiuri es pân piele, Dân mandibulă de-a dreptul ţepii barbei cresc rebele, Iară ochii. Nu sunt ochii unui om ce au trăit. Este aura ftiziei preste chipul ascuţit, Este grea povara vieţii ce o simţi junghind în oase Când te clateni dimineaţa pe lungi stradele ploioase, Prăbuşit în tine însuţi şi-n noroaiele de-afară. Croncăne cu greu strigoiul melopeea solitară:

  E seară şi ninge-ndesat. Zăpada-n zăpadă se lasă, Şi-abia mă mai mişc îngheţat, Şi-abia mai ştiu drumul spre casă.

  E beznă. Un câine-a lătrat. De-acum n-are rost să mai sper. Sprijinit de un stâlp, un soldat Şi-aprinde ţigarea, stingher.

  E noapte şi ninge turbat Şi nu mai zăresc nici un drum. Cum viaţa-i un loc depărtat! Cum totu-i mai simplu de-acum!

  Hohote satanici spală dala sălii-nmărmurite.

  — Manoile, mă urmează la al patrulea ermite, Ce stătu până acuma cu privirile-n pământ. Are-n mâni o floare care-şi risipeşte cupa-n vânt, Focul grelelor petale, fiindcă ea legat-au rod Şi un măr se-nfiripează-n palma blândului rapsod Ce ascultă cum lumina lunii lunecă pe coajă Cum suspină-n somn sămânţa în mirabila ei vrajă Şi presimte rădăcina. Duhul prinse a grăi Iscând umbre pe sticloase colonade viorii:

  M-am retras într-o peşteră

  Şi număr stelele căzătoare.

  Dumnezeule, încotro ai plecat?

  Cerul e gol de tine, Piatra e stearpă, greierii tac, iezerii s-au uscat

  Ca nişte pleoape de bătrâni.

  Morile lasă umbre de îngeri, Umbre roşii fără nădejde.

  Elohim, unde sângeri?

  Cerbii din codrii româneşti au pierdut

  Pe cărări de velinţă coarne şi lacrimi.

  Mi-e gura arsă.

  De nu m-aş fi născut niciodată

  Poate sufeream mai uşor lipsa ta, Şi poate-aş fi iubit noaptea netulburată.

  Dar aşa, la ce bun cocoşii cu penele, Şi cum să săruţi miezul florii de mac?

  Mă zvârcolesc ca şarpele în umbrele asfinţitului

  Lângă fântânele ce desfac

  Ochii pământului, mitului.

  Şi când, cu părul plin de stele căzătoare

  Mă adâncesc pe cărările somnului, Elohim, tot pe tine te caut.

  Atunci paşii tăi îi aud şi îi număr

  Şi-mi pare

  Că o lumină mare vine în peştera mea

  Şi-o pasăre măiastră îmi adoarme pe umăr.

  Bardul tace şi devine munte coperit de ierburi, Cu, pe pantele-nsorite, clopoţei şi fragi în herburi, Iară angelul urmase:

  — Ceştia patru, Manoil, Sunt măiestrii poesiei vacului cel versatil, XX. Doar doi sunt încă, spre sfârşit de secul, solii Ce la altă poesie au ivit dân mări atolii Şi în alte lumi, năprasnici, cutezară ca să cadă Cum piraţii săr pă funii într-un galion şi-1 pradă. Vezi uşiţa ce să crapă-n glesna primului dân sală? Să pătrundem pă acolo în arterele dă smoală Ce se-ncurcă, se-ntretaie, suie trepte şi coboară, Acum parcă-i dimineaţă iar acum se face seară, Şi-enigmatice chimere în firide împietresc. Să bolteşte altă sală cu decorul gigantesc. Pe un pedestal stă singur, dăltuit în perlă mată, Un colos cu ochi albaştri şi cu buza sângerată, Căutând în jur de sine cam sfios şi rătăcit. Un pulovăr ca o