zale preste peptu-i stă lipit. Viţele cărunte-i cade preste frunte. (Ah, bătrâne, Eu privii aceste pleoape şi strânsei aceste mâne, Şi vorbirăm împreună, dară nu te-am cunoscut. Drămuiam în poesia-ţi cât e aur şi cât lut, Făr-atunci a înţelege că de aur doar o vână

  Dacă-n munte să găseşte stins în peatra cea bătrână, E tot muntele de aur şi minune e a lumii. Rău îmi pare de acestea, şi destul ruşine-acu mi-i) Haide, cu tărăgănată voce spunerea o-ncepe Unde în cuvânt se luptă a simţi şi a pricepe Ş-unde-a fi ca un balaur săgetat e de erând. Sângele gravid iveşte uluirea unui gând:

  Deodată mi s-a făcut moarte cum altora somn li se face.

  Şi cum lor li se îngreunează ochii aşa şi mie mi se îngreunează inima.

  Atât inima îmi ajunge de grea că o scap dintre coaste cum aş scăpa-o dintre degete.

  Şi chiar atunci vine îngerul.

  — Ce ai făcut, bă, cu inima ta? Ce ai făcut cu inima ta?

  Aripile lui sunt ţurţuri de gheaţă.

  În sprâncene are ţurţuri de gheaţă.

  Mantia de pe umeri din ţurţuri de gheaţă-i ţesută.

  — Ai dat-o la porci s-o mănânce ai dat-o iepurilor să o roadă ai dat-o la cârtiţe să îşi sape în sângele ei tunele.

  Ai sângele plin de cârtiţe, bre, nu vezi că ai sângele plin de cârtiţe?

  Stăteam în faţa lui cu coastele desfăcute şi el tot lopăta din aripi de ţurţuri.

  Lopăta, lopăta, până când a izbit cu aripile luna şi-a dat-o jos şi-a călcat-o cu tălpile pina când a stricat soarele şi planetele până când a ruinat sentimentele.

  — Nu, nu, i-am răspuns fâlfâind şi eu din coastele desfăcute.

  Dar deja el povârnise cu aripa şi zdrobise cu talpa toate cuvintele.

  — E toamnă, a mai zis îngerul lopătând, lopătând.

  Manoil lăsase capul mult pe spete ca să vază

  Buzele scoţând silabe dăltuite în turcoază, Ce spărgându-se-n păreţii halei să prefac în praf.

  Greu îl trage după sine palidul al său seraf.

  — Aide, prinde-mă în braţă să zburăm dân astă boltă

  Pân-la ultima-ncăpere mult înaltă, mult învoită, Unde ultima statuă uriaşă-ţi va grăi.

  Pe aceasta însă nu poţi tu nicicum a o privi. Căci nu-i dat să vază finţa pă acel ce-i dădu nume Şi-mpregiuru-i ca o mantă plăsmui un vac şi-o lume, De aceea îţi pun palma mea de peatră şi de vânt Preste pleoape; dar ascultă şi nu perde un cuvânt, Căci e ultimul poetic însemnat dân vacul cari Va să vie, şi cu dânsul om ajunge la fruntarii. Mai încolo ce-o să fie, la-nceput dă nou mileniu, Nice Domnul o cunoaşte, nice înger, nice geniu. Uite, suntem la picioare statuei dă sticlă pură. Ci grăeşte, blând prieten, hai, deschide a ta gură!

  „Floare-a lumilor, val verde cu lucori de petre rare, Mări pe care vase d-aur port piper şi scorţişoare, Părând piepteni trecuţi molcom printr-un păr împarfumat, Strop de rouă-n care ceriul e cu nouri mestecat, O, Levant, în cari zefirul umflă-ai sei obraji de zeu, Cu simţiri aprinse umpli neguros sufletul meu!

  O, Levant, Levant ferice, cum nu simţi a mea turbare, Cum nu vede al tău ochiu cu văpăi de chihlimbare

  Noaptea turbure din peptu-mi, zbuciumul ce am în sân, De când sunt deştept pe lume, de când ştiu că sunt român!

  Cum n-am ochii mii, ca Argus, ca cu mii de lăcrămioare

  Să jelesc ticăloşită a poporului meu stare

  Peste care lupi şi pardosi s-au făcut stăpâni deplin, Zgâriind cu gheare lunge al Valahiei drag sân.”

  — Dar acesta-mi ştie gândul!

  — Manoil uimit grăieşte, Insă dân aripe genia lopătarea înteţeşte Şi se nalţă cu Manoli pân-la bolta de azur

  Ce se surpă numai ţăndări; ceriul negru, mort şi dur

  E bătut în mii de stele. Pe ostrov cetatea scade

  Cu statuile-i patetici pe cornişe şi arcade, Pân-un punt ajunge-n caos. Contopit cu Manoil, Angelul fantastic sboară cu aripe de trotil

  Şi în sine şi-n afară, în fiinţă şi-n abis, Pân realitatea vagă, pân suprarealul vis, De se regăseşte iară în mijloc de labirint, Faţă-n faţă cu fantasta, minunata Hyacint.

  Globul de cristal în palme, greu şi limpede, scânteie

  Tot mai stins, iară lucirea-i luminează dalba fee

  Şi pe răzvrătiţi, ce-n sine se strânsese năpristan, Zoe şi Ampotrofagul, Zenaida şi Briliant.

  Se cutremură Manoli, ca dân vis ori ca dân moarte, Globul făr-o vorbă-ntinde zânei tainicelor arte

  A Visării, Nemuririi. I se-nchină şi-apoi pleacă, Pântre geme şi cristaluri se silesc cu toţi să treacă

  Şi să vază iar lumina. Când subt poala stâncii ies, Se făcuse dimineaţă şi pre dealuri, şi pre şes, Iară marea împregiururi focuri albe şi albastre

  Mesteca, reci flori dă spumă-n miriadele de glastre.

  Două săptămâni rămas-au zavergiii în ostrovul Ce în formă e de buche, să-şi mai ogoie istovul Şi să coase cu mătasă sfâşiatul zepelin. Roate dau în golf albastru aripioare de rechin.

  CÂNTUL AL

  Q

  PTULEA

  Estimp grelele barcaze O, listopiraţi Turcii crunţi cu iatagane Toţi cu aripe dă îngeri Padişah a şapte neamuri, sunt un hoge, Nastratin Mânia strică omenia Măgariul şi negustorul Sunt ţigani! Aide-n şatră, împărate Cortul lui vătaf e mare Oh, copile, eşti Zotalis! Spovedanie să-ţi fac Dado, află că spre ştinţă m-aplecai Vis avut-am Acolo căşile-s dă friptură Află, preaiubit Zotalis, că trăim numai o dată Uf, s-a dus şi cântul ista

  Efstimp grelele barcaze, fiindcă are-n cală scule îndesate-n cuferi putrezi, dă la jefuiri destule A piraţilor, ş-urmează calea lor pântre scrumbii Ce din valuri scot întruna capunle simlii. Cu ei umblă laolaltă şi arşice joc cu hoţii Pă frecate punţi dă scânduri, palicarii, sanchiloţii Zenaidii, care vieaţa pentru patrie ş-ar da. I-un parfum în tot Levantul dă pastrama trufanda. Pe catart un mus lunetul îndreptează-n patru vânturi Da nu vede cât e zarea nice