relevanţă să citez aici viziunea lui C. Noica despre (post)modernitate, viziunea de o luciditate îngemănată totuşi, ca şi în cazul lui Eliade, cu un anume spirit al utopiei: „Ne despărţim de omul natural – după 6000 sau 20 000 de ani de stagnare a acestuia -, adică de omul celor cinci simţuri, pe care Goethe îl imagina şi în Paradis înzestrat tot cu ele. O sensibilitate sporită, o înzestrare umană pe alte niveluri de «natură», un om suplimentat, o altă animalitate, o împlântare a omului în maşinitate, vor fi probabil lotul fiinţei umane de mâine. Ne despărţim de de asemenea de culturile de tip natural, cele pe care i le dezvăluia Herder lui Goethe şi pe care acesta le îndrăgea în aşa măsură, încât ca români trebuie să regretăm că nu i-a fost dat să cunoască lirica populară românească, alături de epica sârbă şi neogreacă pe care le admira. Ne vom despărţi, poate, şi de miracolul acesta al raţiunii naturale care au fost şi sunt limbile popoarelor.“, Constantin Noica, Despărţirea de Goethe, ediţia a doua, revăzută după manuscrise, cu două capitole inedite, ediţie îngrijită de Marin Diaconu, Humanitas, Buc., 2000, pp. 299-300. Eliade, dimpotrivă, îşi exprima convingerea, în Încercarea labirintului, că omul fundamental, care trăieşte şi va trăi în continuare într-un anumit ritm cosmic, va păstra în condiţia sa umană caracterul „religios“, chiar dacă nu se poate spune nimic despre cum vor arăta viitoarele sale experienţe religioase.

65 Mircea Eliade, Lucrurile de taină, ediţie îngrijită, note şi prefaţă de Emil Manu, Eminescu, Buc., 1995, p. 201.

66 Michel Foucault, în ultimele pagini din Cuvintele şi lucrurile va nega orice astfel de posibilitate, a salvării omului, adică tocmai a acelui actor metafizic în care Eliade încă credea: „În zilele noastre – şi, aici, Nietzsche este acela care indică, de departe, punctul de răscruce -, nu mai este vorba atât de absenţa sau de moartea lui Dumnezeu, ci de sfârşitul, pur şi simplu, al omului (de acest minuscul, infim, imperceptibil decalaj, de acest recul în forma identităţii care fac ca finititudinea omului să fi devenit sfârşitul acestuia); ni se descoperă, astfel, că moartea lui Dumnezeu şi cel de pe urmă om sunt intim legate: oare nu ultimul om este acela care vesteşte că l-a ucis pe Dumnezeu, instalându-şi, în felul acesta, limbajul, gândirea şi râsul care-i sunt proprii în spaţiul unui Dumnezeu deja mort, şi, în aacelaşi timp, înfăţisându-se ca fiind acela care l-a ucis pe Dumnezeu şi a cărui existenţă înglobează, în felul acesta, libertatea şi decizia acestui omor? Astfel, cel de pe urmă om esre deopotrivă mai bătrân şi mai tânăr decât moartea lui Dumnezeu; dat fiind că el este cel care l-a ucis pe Dumnezeu, el însuşi trebuie să răspundă pentru propria finitudine; dar, dat fiind că tocmai în spaţiul acestei morţi a lui Dumnezeu el vorbeşte, gândeşte şi există, însuşi omorul lui, ca atare, este sortit morţii; zei noi, aceiaşi, umplu deja Oceanul viitor; omul va dispărea. Mai mult decât moartea lui Dumnezeu – sau, mai curând, în trena acestei morţi şi potrivit unei corelaţii profunde cu ea – , ceea ce ne anunţă, de fapt gândirea lui Nietzsche este sfârşitul ucigaşului lui Dumnezeu; este explozia chipului omului în râs şi întoarcerea măştilor; este risipirea profundului curs inexorabil al timpului de care omul se simţea purtat şi a cărui presiune o bănuia în însăşi fiinţa lucrurilor; este identitatea dintre Reîntoarcerea Aceluiaşi şi risipirea absolută a omului.“, Michel Foucault, Cuvintele şi lucrurile, traducere de Bogdan Ghiu şi Mircea Vasilescu, Univers, Buc., 1996, p. 449. Anul 1966, anul apariţiei cărţii lui Foucault, este pentru Eliade un an dintr-o epocă fastă, în care opera sa, mitul său personal, se constituie pe piloni puternici în S.U.A., epocă în care credea enorm în posibilitatea ca hermeneutica pe care istoria religiilor o practica să parvină la un statut privilegiat pentru o renovatio a omului contemporan. Omul putea fi şi trebuia să fie salvat de nihilismul modernităţii renăscând prin reasumarea conştiinţei religioase, prin retrăirea sacrului chiar în această societate occidentală desacralizată, mecanizată şi tehnicizată. Eliade s-a opus cu îndârjire apelului existenţialist sartrian, în ceea ce priveşte apelui foucauldian este foarte puţin probabil că l-a receptat şi decriptat. Dar chiar dacă ar fi făcut-o, răspunsul ar fi fost cu siguranţă negativ, pentru că arheologia foucauldiană este tot ceea ce poate fi mai străin de demersul elidian, care nu încetează să facă din om, din umanitatea sa imprescriptibilă şi întrucâtva teandrică, substanţa care să intersecteze şi să traverseze istoria, toate istoriile, finalmente timpul însuşi.

Capitolul II. Literatură şi autenticitate. Romanul conştiinţei nefericite

Autorul ca personaj total

Eugen Lovinescu îl definea pe Eliade astfel în 1937: „(…) Ajunse la o amploare profesională, legăturile lui cu literatura, singurele în discuţie, par totuşi numai sporadice şi în intenţia vădită a unui diletantism, a unei concesiuni făcute silnic gustului public pentru forma romanului. Întâia lui încercare în acest gen nu-l putea, de altfel, apropia prea mult de dânsul. Isabel şi apele diavolului (1930) e tot un fel de eseistică romanţată, discursivă şi ideologică, cu influenţe supărătoare. Papinismul activităţii anterioare face loc influenţei lui Gide, a actului gratuit şi a diabolismului, adică a perversităţii de a se substitui voinţei altuia, împingând-o, în chip cu totul dezinteresat, spre destine străine şi arbitrare. Exotismul mediului indian nu încă destul de colorat pentru a putea suţine prin sine interesul unei naraţiuni penibile sub raportul expresiei şi al unei