erotice deficiente şi poate tocmai de aceea obsesive, nu se realizează pe deplin decţt în Maitreyi (1933), poem de iubire, în nici o legătura cu epica, de o puritate de sentiment, de exaltere lirică, de o pastă atât de fină şi atât de ciudată a eroinei, în decorul unui peisaj inedit. E tot ce a scris Mircea Eliade, nu mai bun - în ordinea creaţiei literare – ci mai unitar şi mai nealterat de intenţii ideologice…

[…] Activitatea epică propriu-zisă a scriitorului nu începe decât cu apariţia Întoarcerii din rai (1934), în care, după ce a fost animatorul generaţiei sale, făcând-o să se recunoască în parte în preocupările lui şi fracţionând-o pe spaţii limitate de ani, a încercat să o fixeze şi literar. Confundând-o cu propria-i personalitate, ca să dea impresia realizării epice, şi-a descompus-o în elemente constitutive şi adesea contradictorii pentru a le proiecta apoi în individualităţi independente; crescuţi în atmosfera cafenelei Corso şi a dezbaterilor publice ale Criterionului, pulbere planetară desfăcută din incadescenţa însăşi a autorului, câţiva dintre tinerii eroi ai romanului îl reprezintă în diversele lui aspiraţi.“67 E. lovinescu nu îi dă nici o şansă romancierului Eliade, pe care îl încadrează la cap. Epica autobiografică, pentru a sublinia lipsa caracterului epic, a invenţiei epice obiective. Epica autobiografică, unde, de altfel, se trece şi pe sine, este epica care poate avea orice alte valori estetice, etice şi literare, dar nu poate susţine construcţia unei valori epice obiective. De aici sigur nu poate apărea nici un Rebreanu. Într-un anume fel Lovinescu exprimă aici o judecată generală asupra epicii eliadiene, care se repeta cu destulă amploare în epocă, şi anume, aceea a unei mediocre valori literare a epicii autorului Eliade, care era mai degrabă recunoscut ca eseist strălucit, „şef de generaţie“ şi asistent al lui Nae Ionescu. Consumarea mitului generaţionist, naşterea mitului Maitreyi, scandalul romancierului pornograf, apariţia marii cărţi despre Yoga (de altfel fără urmări notabile în câmpul intelectual românesc al epocii) conducea la desenul unui portret complex, compozit, al unui intelctual mai degrabă inclasabil, decât al unui romancier, pur şi simplu. Romancierul nu va convinge critica epocii decât odată cu Huliganii, în care s-a putut vedea efortul către obiectivare, către construcţia epică. Maitreyi a fost considerată, mai degrabă, o teribilă lovitură norocoasă a unui privilegiat al sorţii, care a reuşit să construiască un nou mit al iubirii romantice şi exotice, dacât confirmarea unui mare talent de romancier.68

Mai târziu, G. Călinescu, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, îl evaluează pe Eliade cu o propoziţie seacă, ca o hotărâre judecătorească. „Mircea Eliade este cea mai integrală (şi servilă) întrupare a gidismului în literatura noastră (…)“.69 Este aici o condamnare netă a romancierului Eliade, pe care Călinescu nu este dispus să îl urmeze în speculaţiile sale metafizice sau estetice nici un moment. Eliade este pentru Călinescu un literator frenetic, un scriptor vitalist care urmăreşte notorietatea prin literatură. Ca şi Gide, spune Călinescu, Eliade nu este un creator de oameni. Literatura lui Gide „e o prelungire a „cultului eului“ şi n-are decât un singur erou, pe autorul însuşi, care îşi notează cu răceală experimentele în „caiete“. O consecinţă a experimentalismului egotist în artă este, cum am văzut, dispreţul de literatură. Orice rând trebuie să fie „autentic“ (…) şi atunci stilul e un fel de a te prefera pe tine adevărului şi o primejdie de alterare a momentului trăit.“70 Ceea ce uimeşte totuşi este disponibilitatea regretabilă a lui Călinescu de a vedea în eroii lui Eliade pe Eliade însuşi, ceea ce lasă să se vadă o antipatie severă faţă de acesta. Că Eliade nu are invenţie epică, că se slujeşte de dialog pentru a împinge intriga mai departe, în contextul în care personajele sale nu se confruntă între ele, neparticipând la nici un conflict, la nici o dramă, este una, dar a-l acuza direct că nu face decât să literaturizeze trivial fie experienţe, fie fantasme, e cu totul altceva. Ceva adevărat este în percepţia călinesciană că literatura experimentalistă a romancierului e mai degrabă o literatură ideologică, care avansează prin punerea în scenă a ideilor şi a opiniilor personajelor, care se mişcă de multe ori într-o lume vidată de substanţă şi prezenţă, fără ca acesta să fie o intenţionalitate estetică sau metafizică, ci numai efectul unei inadaptări a autorului la proria lume creată. Personajele care ar fi trebuit să fie nişte eroi ai spiritului şi ai aventurii metafizice, nu apar decât ca fantoşe, ca voci ale unor idei sau opinii care sunt violente sau stranii sau având impact, dar fără consecinţe practice în existenţa lor ca personaje sau a lumii lor, deşi uneori actele violente ca sinuciderile sau crimele sunt puse în scenă pentru a da greutate acestor voci fără personaje. Există într-adevăr o teribilă violenţă la Eliade, dar este o violenţă a vocilor confuze sau a gesturilor şi actelor teribile, dar care rămân cumva statice într-o lume care pare mai degrabă să fie, decât este cu adevărat. Această senzaţie Călinescu o impune ca percepţie, fără totuşi să o expliciteze suficient. Cert este că criticul nu îl apreciază şi nici măcar tolerează pe autorul atât de prizat de tânara generaţie. Un reproş îl constituie acuzaţia de sexualism exarcebat, ceea ce nu este departe de adevăr, dacă ne gândim la Isabel…, iar Călinescu consideră că romanul acesta prim fixează deja ideaţia şi estetica lui Eliade, ceea ce este bineînţeles fals. Dar teribilismul vitalist şi sexualist al romanului rămâne ca o ratare de proporţii a romancierului Eliade. Nici literatura fantastică nu îl impresionează pe Călinescu, ceea ce constituie evident o eroare de proporţii, pentru că Eliade rămâne în literatura română tocmai prin aceste romane şi nuvele fantastice, cu mult mai reuşite decât tot ceea ce a