Literatura este pentru Eliade un imperativ al existenţei, o cale de salvare prin expresie, o mărturie a propriei existenţe în orizontul necesar al autenticităţii, al fiinţării pentru spirit. Literatura trebuie să demonstreze viaţa spiritului, să o facă vizibilă şi comunicabilă celorlaţi. Literatura este deci în mod fundamental un pariu cu sine însuşi şi cu ceilalţi, deopotrivă. Ceea ce trebuie să transpară în primul rând este obsesia devenirii, a căutării autenticităţii, a sensului. Lumea trebuie trăită, experimentată, realizată în spirit şi în acţiune dinamică a eului totodată. De aceea literatura este importantă, este vitală pentru Eliade, pentru că ea este o cale de a căuta şi de a fi totodată. A scrie este pentru Eliade verbul fundamental, pentru că a scrie înseamnă a fi prezent, a fi viu, a fi în devenirea spiritului, a cunoaşte şi a te cunoaşte. Scrisul este deci nevoie vitală, soluţie de existenţă pentru o supravieţuire redutabilă, mijloc de transcendere a condiţiei comune, inautentice. Articole, jurnale, memorii, romane, studii, toate trebuie să compună o fiinţă spirituală a căutării şi a găsirii unui temei pentru supravieţuire, pentru a fi cu adevărat, pentru a accede la o condiţie, dacă nu a eliberării, a salvării, cel puţin a pariului metafizic, a algerii unei căi pentru o soluţie care să trimeată dincolo de confuzie şi agresiunea nesemnificativului.72

De ce această obsesie tiranică a literaturii şi a literaturizării, căci nu trebuie să ne îndoim deloc că în spatele teoriei autenticităţii stă totuşi o voinţă de creaţie a literaturii, a unei scriituri care vrea să domine lumea, care vrea să o topească în fluidul incandescent al creaţiei literare, al unei lumi (re)create spiritual. Dar acest efort este de multe ori minat de propria voce discursivă care pune în scenă un scenariu fals în numele chiar al autenticităţii pe care o caută. Autenticitatea devine deseori „autenticitate“, textură a unei pânze a eului care nu mai dă seama nici de origine, nici de lumea exterioară care trebuie reprezentată.

Ceea ce domină epica „existenţialistă“73 a lui Eliade este covârşitoarea importanţă a influenţei autorului asupra personajelor, acestea din urmă sunt făcute din aceeaşi pastă, vocile lor sunt fragmente din prezenţa autorului, o prezenţă autoritară, care îşi impune ideologia, spaimele, angoasele.

Eliade îşi impune ritmul, problemele, îşi aşează personajele în spaţii şi situaţii diverse după o logică a destinului propriei persoane. În toate acestea Eliade este el însuşi, personajul Eliade din lumea reală a interbelicului românesc, personajul charismatic care trebuie să împingă cultura română spre o nouă epocă, a tragismului, a alegerii conştiente, a generaţiei care asumă un alt destin spiritual, de fapt singurul destin spiritual al naţiunii române aici pe pământ. Primul personaj pe care îl construieşte Eliade este chiar propria persoană, conştiinţă a unei enorme sarcini culturale şi spirituale pe care este chemat să o impună şi să o asume. Itinerariu spiritual74 este prima mărturie publică a acestei sarcini covârşitoare care este menită să extindă limitele culturii româneşti de la parohialismul etnic spre universalismul unei noi epoci de creaţie.

Generaţia este aici cuvântul magic, cheia noului destin care trebuie anunţat, chemat, asumat şi potenţat, generaţia unor noi conştiinţe care trebuie să regândească totul dintr-un nou punct arhimedic al unei istorii care trebuie recreată şi nu doar urmată sau împlinită. Cultura română şi epoca sunt privite ca imense teritorii de defrişat, teritorii unde o nouă generaţie, deci o nouă subiectivitate trebuie să impună o nouă lege de desfăşurare a spiritului. Ceea ce domină aici este această conştiinţă a adamismului cultural, totul este posibil, totul trebuie încercat în numele unei noi istorii. Iar acest adamism nu poate fi servit decât de o nouă etică a descoperirii, o etică a curajului, a trecerii peste limite convenţionale, a dizolvării fetişurilor, o etică a masculinităţii, o nouă vitalitate. Aici Eliade este un conchistador, lumea trebuie cucerită, de aici vitalismul concepţiei sale, adolescentul miop nu este decât metafora unui mister care izbucneşte, al unui ascuns care se devoalează chiar în spaţiul experienţei care întotdeauna are două faţete, una care ţine de durată şi o alta care ţine de revelarea unui sens care deschide fiinţa spre adevăr. Conştiinţa eliadescă este acum la început o izbucnire a căutării, un proces al cunoaşterii şi al afirmaţiei de sine, o lungă şi intensă procesiune pentru afirmare, pentru dobândirea unui sens al propriei existenţe şi a existenţei de grup a generaţiei care trebuie la rândul ei afirmată, creată, impusă. Ideea eliadescă a generaţiei este una formativă pentru întregul cogito etic şi estetic al tânărului Eliade, care se afirmă pe sine însuşi ca portdrapel a ceea ce trebuie să devină o realitate a culturii şi istorie româneşti. Obsesia generaţionistă este de fapt declanşarea unui mecanism de luptă pentru impunerea unor valori şi a unui stil cultural. Împotriva pozitivismului, împotriva semănătorismului, împotriva ierarhiilor clasicizate, împotriva literaturii, iată punctele esenţiale ale manifestului eliadian. Generaţia trebuia creată, generaţia trebuia să aibă astfel un lieder, iar Eliade era acolo gata pentru experienţa paradigmatică a unei istorii care trebuie salvată prin sensul şi experienţa unor tineri furioşi.

Eul eliadian astfel construit şi potenţat devine excesiv faţă de toate personajele care îi reflectă mesajul şi încearcă să-i diversifice lumea. Înainte de a exista istoric generaţia trebuie să existe în roman, în ficţiunea frământată a unei conştiinţe care vrea să înfrunte lumea unor ierarhii osificate. Roman al devenirii personale şi apoi romanul devenirii unei generaţii, iată treptele către sine ale romancierului Eliade. Experienţa sinelui şi apoi experienţa celuilalt care converge către sensul legiferat ca nou temei al existenţei în lume. Experienţa sinelui este experienţa limită şi totodată paradigmatică a generaţiei, căutarea sensului propriu se deschide către marea experienţă a căutării colective, sacrificiul experienţei personale este deci un sacrificiu normativ,