el transcende subiectivitatea autorului-personaj spre locul de întâlnire al experienţelor celorlalţi, loc care descoperă o lume nouă. A scrie roman este deci o experienţă esenţială pentru că romanul, specie proteică, poate da seama despre ceea ce istoria încă ascunde în pliurile misterioasei sale deveniri, dar istoria poate fi conjurată să reveleze adevărul acesta eroic şi furios în concretul etic, estetic şi totodată istoric al romanului ca oglindă şi profetism. Romanul nu poate fi, nu poate rămâne pentru Eliade o specie minoră a epicului, romanul trebuie să fie adevărul spus, rostit de o conştiinţă a existenţei problematice, o conştiinţă a căutării şi a sfâşierii. Romanul este deci o istorie cu oameni adevăraţi, o istorie a conştiinţelor care cad, cedează, ratează sau se dizolvă în devenirea unei durate fără miză, fără sens. Conştiinţa lui Eliade însuşi este o conştiinţă a căutării, conştiinţă care caută în romanul pe care tocmai îl creează un sens şi o imagine de sine. Citind romanele lui Eliade este cu neputinţă să nu remarci că autorul se caută pe sine în fiecare, se problematizează pe sine în fiecare din ele, pariul său cu sine însuşi este mai important decât pariurile ficţionale ale oricăruia dintre personaje cu propria lume romanescă. Eliade este un autor crud care nu dă foarte mult personajului, romanul său este adeseori o problemă, o ecuaţie care trebuie rezolvată dinamic, iar în cursul acestei soluţionări personajele sucombă prin schematism sau artificial. Tensiunea problematicii metafizice este suverană, eseul, cu logica sa proprie, domină de multe ori intriga care ar putea genera pagini interesante. Astfel experienţa estetică a scrierii romanului este întotdeauna dominată de experienţa etică şi intelectuală a compunerii problemei romaneşti.

Nu trebuie uitat niciodată că Eliade este în decursul tuturor acestor experienţe estetice şi stilistice un autor tânăr, ale cărui nesiguranţe transpar întotdeauna. Este peste tot o înfrigurare a spunerii şi a căutării, a experienţelor şi a polemicii implicite cu romanele epocii, cu stilistica epocii. Peste tot domină ochiul lui Eliade, vocea sa autoritară şi sonoră care spune mereu povestea temeiului de a fi al său şi al tuturor celorlalţi. Ceea ce ar trebui să rămână implicit, ascuns şi prezent numai prin construcţie şi tensiune romanescă, este totdeauna expus, exhibat. Autorul implicit din teoria narativităţii este la Eliade veşnicul autor explicit, naratorul însuşi dispare în faţa autorului care îşi manipulează cu atâta emfază personajele. Ideolectul personajelor este mereu al autorului real care are o carieră de autor şi o proză eseistică prodigioasă în spate pe care le poartă cu sine peste tot în văzul lumii. Eu, mereu eu, pare a spune romancierul decalibrat pentru statura reală de romancier, adică pentru modestia unui autor care nu împarte cu personajele sale decât aparenţa unei existenţe. Poziţia lui Eliade nu este atât a autorului omniscient, puternic, masiv şi strivitor, cât a autorului incapabil de întâlnirea cu propriile sale personaje în desăvârşirea unei trame substanţiale. Eliade liricul este şi Eliade eseistul, autorul unei proze nervoase, dar nu şi împlinite în calmul unei meditaţii la rosturile adevăratei proze. Romanul „existenţialist“ al lui Eliade este în bună măsură un eşec al tinereţii, al patosului, al transcrierii unor modele care nu fac corp comun cu propria viziune. Mitologia personală a lui Eliade trece prea uşor în mitologia personajelor sale, autenticitatea este aici mai degrabă o capcană decât o pistă reală, pentru că nu se atinge o autenticitate reală, ci o autenticitate a ideologicului care pune probleme realului în căutarea sensului. Proclamarea autenticităţii nu mai lasă loc pentru trăirea autentică, personajele sunt sufocate de textul unei autenticităţi trucate, servile şi inutile pentru scopul adevărat al romanului. Ceea ce este autentic ca pariu intelectual în eseistcă devine aici obositor şi redundant, palid, fără intensitatea personajului real Eliade însuşi. Într-un cuvânt Eliade este excesiv cu propriile sale creaţii, nu le conferă autonomie, nu le lasă libertatea de a diviga, de a fi ridicole, de a trăi o altă viaţă decât cea autorului lor inteligent, obsedat, pasionat, vital şi excentric, autor al propriului său cult romanesc.

Eliade se scrie deci pe sine însuşi cu prea multă fervoare, cu prea multă simplitate, e un autor primitiv, nu are spirit de fineţe, e mult prea geometric şi prea ideologic în romanele sale. Substanţa ideologică a romanelor sale nu este niciodată topită în scriitura romanului, întotdeauna ceva rămâne greoi în urma intrigii sau a poveştii. 75 Eliade domină substanţa romanelor sale, problematica lor, dar niciodată propriile personaje, în sensul în care personajul trebuie să se supună propriei logici, istoriei care se face cu el şi prin el şi nu istoriei care îl presupune gata făcut, gata construit, gata livrat sensului dat. De aceea avem de a face în romanele sale cu personaje slabe, dar cu un autor puternic, atotprezent, un autor care îsi mistifică personajele înglobându-le într-un unic dispozitiv mecanic, redundant şi rebarbativ, al unei transcendenţe goale, căci este primit de-a gata şi nu construit din sudoarea fiecăruia dintre ele.

Nicolae Manolescu va observa cu acuitate punctul nevralgic al romanelor „existenţialiste“ ale lui Eliade: „Începem să întrevedem adevărata contrazicere a literaturii de tinereţe a scriitorului: aceea dintre viziune şi metodă. Viziunea îi îndreaptă romanele spre metafizic şi ontologic, spre condiţia umană şi mit; metoda e psihologistă şi realistă. Prima e totalitară, a doua relativistă. […] Omul real, concret, nepsihologic, care face experienţe fundamentale, e invizibil în aceste romane atât de vulgar erotice, din cauză că ideea e înecată în întâmplări nerelevante.“76 Din această fractură se va hrăni caracterul facil şi literaturizant al unei anumite literaturi a lui Eliade.

De ce scriu roman?

În 1927 Mihail Ralea scria „De ce nu avem roman?“ încercând să facă o analiză sociologică a devenirii societăţii şi culturii româneşti pentru a afla răspunsul la întrebare. „Bătălia pentru roman“ era deja deschisă, ca efort de modernizare a literaturii şi culturii româneşti. Marii ierarhi erau la momentul respectiv E. Lovinescu şi Garabet