Ibrăileanu.77 Ralea încearcă să demonstreze că, departe de a fi o fatalitate, puţinătatea, cantitativă şi calitativă, a romanelor româneşti are cauze istorice, culturale şi sociale care pot fi explicate ele însele şi care explică la rândul lor lipsa romanului. Pe lângă cauzele instrinseci, ale evoluţiei genurilor literare, Ralea se referă şi la cauzele social-istorice: „E un adevăr cunoscut în sociologie astăzi că societăţile nedezvoltate n-au indivizi, ci numai mase. Un puternic conformism gregar, în care domneşte cea mai strictă uniformitate, constituie mentalitatea comună. Toţi membrii societăţii sunt la fel, au aceleaşi gusturi, aceleaşi aspiraţii. Datina şi tradiţia predomină. […] Literatura oglindeşte perfect structua societăţii. O societate fără individualităţi nu poate avea roman, fiindcă romanul presupune eroi morali şi aceştia nu se pot găsi în grupurile primitive. Romanul e povestea unor oameni caracteristici, originali, a căror viaţă se degajă clar de mediul cu care intră în conflict. (…) romanul e legat de apariţia conştiinţei.78 Lipsei conştiinţei de sine a tipului autohton i se adaugă lipsa conflictului din societatea românească, societate a compromisului şi a tranzacţiei prin excelenţă. Acolo unde nu există caractere lipseşte şi înfruntarea dintre ele. În plus o burghezie anemică şi târziu formată nu a putut da încă stabilitate şi soliditate urbanului românesc. Argumetele, pertinente de altfel, au o întemeiere relativă, pentru că privind numai exemplul german bunăoară, nici acolo, deşi evident o societate mai avansată pe calea modernităţii decât cea românească, romanul nu a putut pretinde supremaţia culturală.79

Există în epocă o întreagă discuţie despre roman, la care Eliade participă numai intermitent şi oarecum degajat, pătruns mai degrabă de logica creaţiei personale şi de mitologia pe care vrea să o pună în scena mare a literaturii române, pe care de altfel vrea mereu să o cucerească. Vrea să fie marele romancier român al intelectualismului şi a noii viziuni, viziune care nu este totuşi aceea a lui Camil Petrescu, cu care, de altfel, intră destul de repede în coliziune, primind lecţia ironiei tăioase a acestuia din urmă. Cu toate acestea primul roman al lui Camil Petrescu nu poate să nu-i fi trezit teama de a-i fi luată această poziţie imperială. Miturile eliadiene sunt altele şi le-ar vrea impuse ca mituri ale unei noi generaţii, care, chiar dacă n-a făcut experienţa războiului, nu este mai puţin eroică şi mai puţin întemeietoare de stil în cultură şi civillizaţie. Intelectualismul raţionalist camilpetrescian trebuie depăşit prin cultul spiritualului şi al magicului, prin apelul la resursele unui experimenţialism adogmatic şi mai expresiv. Proust este lăsat în urmă pentru a merge spre Joyce, Huxley şi Malraux, spre eroismul conştiinţei şi al trupului totodată. Generaţia nu este numai un dispozitiv intelectual şi metafizic, este totodată şi un dispozitiv revoluţionar, un ferment de disoluţie şi apoi poate de reconstrucţie. Întoarcere din rai şi Huliganii tocmai acest lucru vor să-l demosntreze. Maitreyi este în acest parcurs o staţie necesară pentru romancierul Eliade, care trebuia să treacă şi prin această experienţă, a creării unui mit romantic. Dar romantismul nu este ţelul romancierului Eliade, ci adevărul, dacă se poate, integral.

Mihail Sebastian, care îi va deveni prieten şi admirator, are o conştiinţă critică extrem de dezvoltată şi un simţ al analizei estetice imbatabil. În epocă va fi una din vocile critice, chiar dacă nu totdeauna recunoscute, cele mai fine şi redutabile. Eseurile şi articolele acestuia, încă din 1927, constituie o excepţională analiză a vărstelor şi esenţei romanului european şi românesc. Definirea romanului ca ceva ce trebuie depăşit o putea citi şi înţelege Eliade chiar din epoca 1927-1930 din chiar foiletoanele lui Sebastian, pe lângă, desigur lecturile proprii: „Din cauze pe care urmează să le lămurim în viitor, romanul s-a depăşit, lărgindu-şi sfera dincolo de epică, nestatornicindu-şi limita între poveste şi poezie, părăsind uneori chiar cu desăvârşire anecdota (nu pretinde Papini că Un om sfârşit este un roman?) pentru pur patetism şi acţiunea strânsă dotată după norme elementare dramatice, pentru singura înlănţuire a unui dinamism interior.“80 Există aici plastic exprimată definiţia întregii epici experimenţialiste a lui Eliade.

„Scriu cu furie la roman. ....Mă întrerup din lucru, ca să însemn aici ce fioroasă şi ce dulce este, în acelaşi timp, pentru mine, munca scrisului. Fumez ţigare după ţigare, beau necontenit apă de la ghiaţă şi ceaiu rece, ferestrele sunt oblonite ca să nu pătrundă arşiţa, ventilatorul aleargă (ah, vâjâitul acela fratern şi năucitor, pe care l-am visat apoi ani de-a rândul, care a pătruns în inima visurilor mele şi da care s-au legat atâtea amintiri penibile, pe care altminteri poate le-aş fi uitat...), lampa de la biroul meu arde ca în toiul nopţii. Nu are voie nimeni voie să intre. După câteva ceasuri de scris obţin acea oboseală care-ţi permite să spui totul, să spui şi ce ţi s-a întâmplat şi ce ai fi vrut să ţi se întâmple, ce ai ascuns chiar în visele tale. Simt cum nu mai sunt stăpân pe condeiu, pe gând, pe şirul de litere care se cheamă cum vor, se împreună cum vor. Înţeleg de ce sunt câteodată paralizat în orice muncă, de ce sunt atunci silit să „fac literatură“, de ce pe vremuri mă apucam, chiar în preajma examenelor, de scris romane rămase neterminate. Sunt incapabil de orice altceva. Romanul acesta mă odihneşte extenuându-mâ, dându-mi o febră de care gramatica sanskrită mă apăra cu grije. Şi mă voi răzbuna, astfel, şi pe dr. Stella Kramrisch...“81

Romanul este nici mai mult nici mai puţin decât o febră, aproape un viciu, literatura trebuie să exprime totul cu o sinceritate liminară, scrisul este martiraj şi desfătare totodată, eliminare a toxinelor şi speranţă pentru mai departe, viaţă care se trăieşte pe sine în orizontul sensului. Totul are o coloratură demonic-romantică şi vitalistă, sensul