trece prin carne pentru diaristul elevat şi plin de vicii carnale care este totuşi terorizat de necesitate ascezei, de spiritualitate, de metafizică şi mântuire. Scrisul este aici un ritual de iniţiere în propriile mistere, adevărul personajului Eliade iese la iveală după ce acest ritual este împlinit cu asiduitate, scrisul îl aduce în sfârşit la sine însuşi pe demonicul magistru. Tonul este inevitabil juvenil, atmosfera este ca şi în roman un amestec de Gide, Papini şi romanţ de mistere. Eliade este un erou, jurnalul, roman indirect, ne-o spune cu tărie şi claritate, viaţa eroului este romanescă prin chiar realitatea ei, prin tensiunea şi conflictul ei interior, viaţa este aici egala romanescului, romanul prin excelenţă. Uimitoare totuşi această încredere în roman pentru cel care în „Itinerariu spiritual“ respingea literatura, „o sinteză impură, insuficientă“. Romanul pare să fi devenit în numai trei ani o miză importantă pentru misticul adolescent, care a înţeles că prin roman poate desena mult mai bine şi mai uşor lumea pe care o vroia pentru propriul său sine ca spaţiu de desfăşurare juvenilă. Generaţia, spiritul unei noi lumi, căderea vechii lumi cu miturile ei putrezite trebuia realizată în primul rând în roman, Eliade romanticul vrea îşi aproprieze o lume şi o face prin roman, prin construcţia unui univers romanesc pe care îl vrea riguros construit după propriile sale legi ale conflictului şi devenirii spirituale, un regat propriu pe care îl poate dobândi numai pentru el şi pe care îl poate livra lumii de acasă unde profeţiile sale încă stârneau ecou. „Eu vreau puterea în Franţa“ îi scrisese Balzac doamnei Hanska, Eliade vrea şi el puterea în România în sensul în care România trebuia să devină eliadescă, sau măcar România generaţiei tinere. Romanul indirect atestă foarte clar motivul romantic al predestinării, al eroismului interior care marchează definitiv, Eliade se simte solidar cu marile experienţe spirituale, cu marile modele, este acum, la 1930 încă, ceva romantic haşdeian în dualitatea cultură-natură sub care se desfăşoară experienţa indiană a tânărului Eliade.

Ce este romanul? „Nu înţeleg de ce ar fi „roman“ o carte în care se descrie o boală, o meserie oarecare sau o cocotă – şi n-ar fi tot atît de roman o carte în care s-ar descrie lupta unui om viu cu propriile sale gânduri, sau viaţa unui on între cărţi şi vise. Descrierea fazelor unui cancer nu e întru nimic mai justificată – din punctul de vedere al „realităţii“ sale – decât descrierea fazelor unei cunoaşteri oarecare (de pildă, învăţarea unei limbi străine sau a agriculturii, sau a matematicilor). (...) Orice se întâmplă în viaţă poate constitui un roman.Şi în viaţă nu se întâmplă numai amoruri, căsătorii sau adultere; se întâmplă şi ratări, entuziasme, filosofii, morţi sufleteşti, aventuri fantastice. Orice e viu se poate transforma în epic. Orice a fost trăit, sau ar putea fi trăit.“82 Romanul este aici în prefaţa la Şantier un martor al lumii, un martor al fiinţei aflate în devenire, romanul nu mai poate fi numai specia minor foiletonistică şi psihologizantă, ci mai ales analiza unei deveniri în ordinea esenţială a existenţei şi a fiinţei, romanul tebuie să aibă curajul de a fi tot ceeea ce se poate cere de la el. Romanul devine astfel o specie prin care spiritul se poate revela, nu mai este ocolit de devenirea spirituală şi de tensiunea marilor probleme, romanul poate deveni astfel o specie vitală, pentru că poate povesti ceva esenţial. Această credinţă în epică ca formă de a povesti esenţa, de a deschide drumul către ea, îi va rămâne lui Eliade până la sfârşitul vieţii, ultimul său roman va fi povestea transcenderii experienţei istorice şi înţelegerea sensului existenţei de către personajul principal Ştefan Viziru. Romanul, povestea spune, trebuie să spună adevărul. Dar chiar astfel gândit romanul rămâne totuşi numai o experienţă printre altele, sensul lumii trebuie neîncetat căutat: „Aş vrea să nu mai scriu pe hârtie, să inventez ceva nou pe care să nu-l înţeleg decât eu, care să piară odată cu mine. Nu mai pot suporta catharsisul acesta simplu, al „jurnalului“; care nu purifică nimic, şi mă îmbată, mă păcăleşte. Şi totuşi, ceva prin care să pot spune tot“83

Romanul a reprezentat pentru Eliade un pariu important în această etapă a formării sale spirituale. Se găsesc pagini interesante care trasează urma acestui interes în principalele sale volume de eseistică, Oceanografie, Fragmentarium şi Insula lui Euthanasius. În Oceanografie meditează asupra personajului: „Marea dificultate a unui roman modern este următoarea: eşti nevoit să insufli personajelor o viaţă interioară inautentică, formată din sentimente demodate şi truisme, pentru că majoritatea oamenilor moderni nu cunosc alt mecanism psihologic, nu au alte experienţe interioare. Şi atunci romanul pare învechit, vieţile de acolo par cunoscute. Într-adecăr, romancierul modern se găseşte într-o curioasă dilemă; sau acordă personajelor o adevărată viaţă interioară, aşa cum a făcut-o posibilă experienţa veacului acesta, şi în acest caz romanul nu e real, nu e adevărat, şi deci nu e autentic; sau lasă personajele aşa cum sunt, şi atunci ele îşi descoperă o viaţă interioară automatizată, alimentată de aceleaşi vechi scheme şi aceleaşi sentimentalisme – şi deci romanul nu mai e modern, personajele nu mai sunt autentice. Dar într-un roman adevărat autenticitatea este egală cu inautenticitatea personajelor. Pentru că aşa sunt, de fapt, oamenii: inautentici, automatizaţi.“84 Autenticitate a romanescului, deci lipsă de verosimilitate; inautenticitate a romanescului, deci verosimilitate; ultima variantă duce la posibilitatea receptării, a lecturii şi a asimilării autorului, romancierul intră astfel în ierarhia lumii burgheze care îl validează, altfel rămâne exilat pe versantul marginalităţii moderniste şi revoluţionare. Conştiinţa agresivă a modernităţii este la Eliade o realitate mereu în ofensivă mereu chestionată şi chestionabilă. Ideea este continuată într-un alt fragment, misterul vieţii şi al verosimilităţii este, paradoxal, amorful, lipsa de autenticitate, izotopia personajelor, incapacitatea lor de a avea problematică şi de a fi purtătorii unui conflict real, pe scurt, o formulă pe care Eliade n-o va