pune în practică niciodată, romanele sale de până la Domnişoara Christina fiind, toate, romane ale problematicii de conştiinţă. Romanul insignifianţei, al cotidianului amorf lipsit de devenire, de istorie va rămâne nescris în epocă, rămânând totuşi un deziderat al revoluţiei romaneşti.

În Teorie şi roman Eliade reia într-un fel esenţa argumentaţiei lui Camil Petrescu din „Noua structură şi opera lui Marcel Proust“ (1935)85 care definea romanul ca, rezumând în termenii lui Eco, „metaforă epistemologică“, romanul nu poate fi decât romanul unei anumite lumi, a unei anumite epoci, romanul este în deplină armonie cu tot ceea ce epocă afirmă. „ O mare operă nu oglindeşte numai societatea contemporană, ci mai ales graniţele cunoaşterii la care a ajuns insul, victoriile sale teoretice“86 Romanul trebuie deci să implice spiritul veacului, trebuie să fie o soluţie a vieţii spiritului şi prin aceasta el devine operă a căutării concretului veţii, a adevărului ei, care este întotdeauna „situat“. „Epicul pur este o prostie, ca şi „poezia pură“. O mare creaţie epică reflectă în bună parte şi mijloacele de cunoaştere ale epocii, sensul vieţii şi valoarea omului, cuceririle ştiinţifice şi filozofice ale veacului“.87

Problema autenticităţii aparţine existenţialului şi reflecţiei despre sensul experienţei, despre valoarea ei. A fi autentic şi a gândi autentic. Eliade vorbeşte mai puţin despre autenticitatea creaţiei, despre sensul estetic al experienţei auctoriale. De fapt, în esenţă, Eliade topeşte de cele mai multe ori cele două sensuri, a fi autentic pentru romancier în seamnă a spune adevărul, ca pentru oricare altă conştiinţă: „Departe de a trăda o atitudine antimetafizică, «autenticitatea» exprimă o puternică sete ontologică de cunoaştere a realului“.88 Or, romancierul chiar aceasta face, este pe deplin angajat în cunoaşterea realului, romanul este o lentilă de contact cu lumea, cu adevărul acesteia, pe care îl exprimă oamenii, personajele. Romanul măreşte, apropie, face evident. Ce este teoria? „«Teorie» – adică inteligenţă, demnitate umană, curaj în faţa destinului, dispreţ faţă de truisme“.89 Un mare roman trebuie să fie o carte mare despre fiinţe umane care ies din magma confuză a tipurilor realismului clasic, umanitatea trebuie redefinită în roman, trebuie ajuns din nou la esenţa umanităţii, numai astfel romanul rezistă, numai astfel romanul poate reprezenta un pariu metafizic cu viaţa şi cu spiritul totodată. Literatura trebuie să fie esenţială, nu-şi mai poate permite să fie doar socială, ideologică, etică etc. Autorul şi personajele unui roman trebuie înpreună să joace jocul vieţii şi al morţii, să fie autentice, fiecare în regimul său ontologic.90

În Despre destinul romanului românesc (1936) Eliade dă propria definiţie a romanului: „(...) romanul este o carte cu oameni. Se poate scrie un roman fără întâmplări şi fără conflicte. Este suficient să trăiască acolo un singur om.“91 Romanul este deci o carte cu personaje autentice, personaje care trăiesc şi comunică misterul lumii, personaje care au în primul rând conştiinţa experienţei trăite: „Şi în Malraux, şi în Guilloux întâlnim asemenea oameni care trăiesc drame excepţionale, tocmai pentru că au o excepţională capacitate de libertate şi de suferinţă. Dar aceste personaje posedă o grandioasă conştiinţă teoretică a lumii.“92 Critică a romanului românesc, critică a personajelor romanului care este cantonat în conflicte teziste prin care lumea tensiunilor contemporane nu răzbate cu forţa unei conştiinţe angajate, adaptate la realitatea spirituală a contemporaneităţii. Marele roman nu se poate naşte din mize mici, din intrigi cu intelectuali de provincie, cu suflete pierdute în neantul inadaptării valahe, ci din pariul cu istoria şi cu sensul provocat de această istorie care îşi cheamă personajele. „Un popor – prin folclorul şi prin istoria lui – creează mituri. O literatură – mai ales prin epica ei – creează personajele-mituri Forţa creatoare a unui romancier constă în primul rând în capacitatea de a crea oameni – oameni noi şi mulţi. Nu simplă reproducere de „personaje“ (tatăl bun, tatăl pervers, femeia vinovată, fiul risipitor, fecioara înşelată etc.) – ci creaţie de oameni noi, adică de oameni care participă la eforturile de cunoaştere ale contemporaneităţii. Personajele romanului românesc sunt lipsite încă – în imensa lor majoritate – de o conştiinţă teoretică a lumii. (Să notăm un a din puţinele excepţii: Fred, din Patul lui Procust) Tot aşa, sunt lipsite de o conştiinţă a propriului lor destin. Nu ştim dacă există în literatură română un singur personaj care s-s sinucis din disperare sau din simplă dramă metafizică. Sunt multe însă care s-au sinucis din dragoste, sau din plictiseală, sau de foame. În romanul românesc nu există nici un mistic, nici un exaltat, nici un cinic. Drama existenţei nu se coboară până la rădăcinile fiinţei. Personajele româneşti sunt încă departe de a participa la marea bătălie contemporană care se dă în jurul libertăţii, a destinului omului, a morţii şi a ratării“ 93 Revoluţia romanescă dorită de Eliade este o revoluţie a personajului, sesizat ca prezenţă a insignifiantului şi a mecanicului, a unei ficţiuni moarte, fără relevanţă spirituală. În fond, toate romanele sale „existenţialiste“ respectă această formulă de viaţă romanescă, personajul, personajele sunt „aruncate“ în faţa lumii pentru a o descoperi şi pentru a se descoperi pe ele însele. Nu toate însă reuşesc să convingă, să trăiască până la capăt autentic pariul metafizic al unei conştiinţe teoretice. Autorul le pune în situaţia de a ţine pariul, dar de multe ori nu le dă şi posibilitatea de a se desfăşura în consecinţă, astfel se ajunge mai degrabă la o eternă discuţie despre problema metafizică a existenţei şi a morţii, decât la efectiva dramă a pariului care să se desfăşoare epic.

Romanul adolescentului miop. Necesitatea romanului

„Papini, eu şi lumea“ (Mircea Eliade)